Pietrele lui Solomon - Junii

In prima duminica dupa Paste (Duminica Tomii), Junii Brasovului ies calare la Pietrele lui Solomon. Junii simbolizeaza cetele de "flacai" care erau luate din sanul familiei si duse la Pietrele lui Solomon o perioada de timp unde erau supusi unui antrenament dur pentru apararea cetatii Brasovului. Sarbatoarea Junilor este mai mult decat o sarbatoare folclorica, este o manifestare de proportii care imbina in egala masura elemente de mit, folclor si magie. Junii se indrepata spre Piata Unirii, aici inconjoara de trei ori statuia Eroului Necunoscut, iar in fata bisericii Sfantului Nicolae, preotul paroh le sfinteste steagurile printr-o scurta slujba. Urmeaza incolonarea celor 7 grupuri de juni (150-200 de barbati) intr-o ordine devenita lege, iar coloana este deschisa de fanfara. Junii mai fac un popas la Troita Capitanului Ilie Birt unde fiecare grup canta "Hristos a Inviat", apoi pornesc incolonati spre Pietrele lui Solomon.

Pe tot parcursul calatoriei, junii sunt intampinati de locuitorii Brasovului cu urale si aplauze, carora junii la raspund prin a-i invita sa-i insoteasca "la Pietri" ca se petreaca in natura alaturi de ei. Odata ajunsi la Pietrele lui Solomon, intr-un splendit amfiteatru natural, junii se raspandesc pe cele doua platouri la locurile amenajate din mosi stramosi, la mesele lor, care altadata erau niste ridicaturi de pamant (eminente romane), dar azi s-au asezat peste ele mese de lemn si metal. Petrecerea incepe prin iesirea la hora si aruncarea buzduganului, pe melodia cunoscuta ca "Hora junilor". Urmeaza si alte jocuri: sarbat, braul, breaza, batuta s.a., fiind invitate la joc si fetele.

Dupa o zi de petrecere cu jocuri, cantece si veselie grupurile se incoloneaza asteptand sa coboare de pe platoul ce domina amfiteatrul.

Junii Tineri isi ocupa locul de frunte, ca adevarati initiati si pastori fideli ai obiceiului. Alaiul paraseste locul plin de legenda de la Pietrele lui Solomon, reluandu-si traseul de la urcare. Junii ajunsi in Piata Prundului nu se mai opresc la Poarta Schei (ca altadata), ci patrund in Cetate, fiind primiti cu "portile deschise", ocolesc Casa Sfatului (azi Muzeul Judetean) si se indreapta spre cimitirul bisericii "Sf. Paraschiva", in Groavei, unde se afla mormantul marelui poet Andrei Muresianu (ale carui oseminte sunt aduse de Pe Tocile in anul 1925), si in fata mormantului canta "Hristos a inviat!"si un pasaj din imnul "Desteapta-te Romane". Aplaudati de multimea, care-i inconjoara, grupurile de juni se despart, indreptandu-se fiecare spre cartierul sau pe strazi diferite, nu inainte ca multimea sa le adreseze vatafilor urarea "Sa ne traiesti, vatafe!". Documentele atesta ca in anul 1931 existau sapte organizatii ale junilor, cea mai veche fiind cea a Junilor Tineri. Ultimul grup infiintat este cel din 1924 grupul Junilor Brasovecheni, format numai din barbati casatoriti. Obiceiul junilor este considerat drept unul din riturile de initiere in randul feciorilor, el fiind inclus in ciclul "cetelor ". Intelesul termenului de "june" in Transilvania este cel "tanar fecior neinsurat".

Festivalul Medieval de la Cetatuia Brasovului

Cetatuia Brasovului

Asezare: Municipiul Brasov, judetul Brasov

Denumire: Cetatuia, der Berg Schloss, Die Zitadelle

Lista: Monumentelor istorice

Datare: secolele XVI-XVIII

Primele stiri despre fortificatia de lemn de pe Dealul Cetatuii ( Martinsberg, Schlossberg ) dateaza din anul 1529, cand orasul se pregateste sa respinga un atac condus de trupele lui Petru Rares, dar nucleul fortificatiei a fost ridicat in anii 1553-1554 de trupele habsburgice. In 1623 s-a sapat fantana din centrul fortaretei, iar intre anii 1625- si 1630 s-a construit cetatea bastionara exterioara.

In luna mai a anului 1688, Cetatuia Brasovului a fost sediul rasculatilor impotriva ocuparii Brasovului de catre armata imperiala austriaca: dupa reprimarea revoltei, la inceputul secolului al XVII-lea, trupele imperiale au inconjurat Cetatuia cu santuri si valuri de pamant.

Ultima actiune militara a avut loc in iunie 1849, cand trupele rusesti au bombardat Cetatuia, aparata de armata revolutionara maghiara.

Mai tarziu cetatuia a fost folosita ca inchisoare, intre anii 1955-1975 si a fost depozit al Arhivelor Statului.

Intre anii 1975 si 1981 complexul a fost restaurant si amenajat, primind destinatia turistica de astazi.

Aici am fost la festivalul medieval in data de 03.05.2008, dar din pacate a cam plouat si nu a venit prea multa lume, despre turisti straini, nici vorba, asta din cauza ca nu stim sa ne facem publicitate cum trebuie, mai ales in ramura turismului.

Nunta de Diamant a Regelui Mihai si a Reginei Ana

Un moment public a avut loc in data de 12.06.2008, la ora 11.00, la Muzeul Naţional de Istorie unde a fost lansat volumul “Nunta de Diamant”, scris de Principesa Margareta şi Principele Radu. În tot acest timp, familia regală a fost alături de sărbătoriţi. Nu a lipsit Principesa Margareta şi Principele Radu, Principesa Elena, şi nici ERegele Mihai I şi Regina Ana care au sărbătorit 60 de ani de căsătorie.

Asa cum il descriu Altetele Lor Regale, volumul este “o poveste cu poze, in care oamenii de astazi sa-si scalde privirea in iubire, frumusete, speranta si mandrie.” Intrarea publicului la lansare a fost libera.

Povestea a 60 de ani traiti impreuna Regele si Regina s-au cunoscut pentru prima oara in Londra in 1947, unde Regele Mihai, insotit de Regina-mama Elena, au participat la casatoria Principesei Elisabeta II a Marii Britanii cu Principele Philip, Duce de Edinburgh. Regina Ana pastreaza amintirea vie a primei lor intalniri si povesteste cat de frumos si impunator era viitorul ei sot, in uniforma sa militara. Cei doi urmau sa descopere in curand ca aveau numeroase pasiuni si interese comune. Regele Mihai ii va cere mana Principesei Ana de Bourbon-Parma la numai o saptamana de la prima lor intalnire. Devotamentul fata de tara, simtul datoriei si sprijinul logodnicei sale l-au determinat pe Rege sa se intoarca in Romania dupa Incoronarea Reginei Elisabeta, in ciuda presiunilor care se faceau asupra sa din tara, unde mai multi oameni politici si-ar fi dorit ca Regele sa nu se mai intoarca. Va urma abdicarea fortata din 30 decembrie 1947, cand Regele a fost amenintat ca, daca nu va semna actul de renuntare la Tron, 1000 de tineri arestati de comunisti aveau sa fie executati. Regina Ana va calca pe pamant romanesc abia la Sarbatoarea Sfintelor Pasti din anul 1992. Casatoria Regelui Mihai si a Reginei Ana a marcat si inceputul unui exil de 44 de ani. Nunta a avut loc la 10 iunie 1948, la Tatoi, in Grecia, la invitatia Regelui Pavlov si a Reginei Frederica ai Greciei. La ceremonie au fost prezenti, printre altii, Regina-mama Elena a Romaniei, Principele Erik al Danemarcei, unchiul Reginei Ana, si rude din partea familiilor de Hanovra si Hesse. Regina Sofia a Spaniei si Regele Constantin al elenilor, prezenti la sarbatoarea de astazi, au fost, acum 60 de ani, paji la nunta Regelui si Reginei, la Atena. Bucuria evenimentului a fost umbrita de refuzul Papei Pius al XII-lea de a recunoaste casatoria, ceea ce a intristat-o pe Regina Ana, care era de religie romano-catolica. Credincios tarii sale, Regele Mihai a continuat traditia inceputa de Regele Carol I, ca toti membri Familiei Regale a Romaniei sa fie botezati in cultul ortodox. Prin urmare, Regina Ana a fost excomunicata din randul Bisericii Romano-Catolice, pana la pontificatul Papei Ioan al XXIII-lea, si niciuna din rudele ei apropiate nu a participat la nunta. Toti descendentii Regelui Mihai apartin credintei ortodoxe. Anii de casatorie ai Regelui si Reginei au fost plini, deopotriva, de bucurii si greutati, datorate vietii in exil. Cuplul a trecut prin multe incercari, dar a fost, de asemenea, binecuvantat cu cinci fiice: Principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia, si Maria. Regele si Regina sarbatoresc saizeci de ani de casatorie in tara care le-a fost interzisa pentru atata vreme, alaturi de familie si prieteni, dar, mai ales, alaturi de romani.

Regele Mihai, însoţit de întreaga familie regală, s-a întors oficial la Castelul Peleş pe 5 iunie după o absenţă de 60 de ani.

In aplauzele publicului, Regele Mihai si Regina Ana au intrat in sala deja neincapatoare si s-au oprit pentru cateva minute pentru a putea fi fotografiati. Primul care a luat cuvantul a fost directorul general al Muzeului National de Istorie, care a multumit Majestatilor Lor pentru alegerea de a lansa aceasta carte in incinta institutiei. Alina Bratu, reprezentanta a editurii RAO, care a publicat albumul despre familia regala a Romaniei, a felicitat cuplul regal pentru cei saizeci de ani de casatorie si a caracterizat acest volum drept un cadou "elegant si plin de rafinament", relateaza NewsIn.

Cadou surpriza pentru Rege si Regina

Principesa Margareta a dezvaluit ca Regele Mihai si Regina Ana nu au stiut nimic despre acest cadou pana la data de 10 iunie. Principesa a adaugat ca fotografiile recente, prezente in acest album, au fost facute la Aubonne, sub pretextul ca sunt fotografii pentru site. Principesa mostenitoare a adaugat ca "toata familia si toti apropiatii au participat la acest album, toata lumea a scris cate un gand". Dupa discursul Principesei Margareta, Regele Mihai si Regina Ana au fost inconjurati de zecile de persoane prezente la lansare pentru a primi autografe pe albumul "Nunta de Diamant". Volumul lansat in data de 12.06.2008, prezinta povestea de dragoste a cuplului regal. Este vorba de 126 pagini de regalitate in fotografii, descrieri, citate si urari din partea apropiatilor. "O poveste care merge mai departe decat destinul personal al unui barbat si al unei femei, a caror iubire se masoara cu durata unei vieti. Este povestea unui exil, a unei tari, a unei parti irosite dintr-un secol de neinteles, este povestea unui neam lovit de altii, ratacit in el insusi", a spus Principesa Margareta. Primul text ce apare in carte roaga famila regala sa primeasca felicitarile cele mai calde si mai afectuase cu ocazia sarbatoririi Nuntii de Diamant din partea cuplului regal al Spaniei, Juan Carlos I si Sofia. Principesa Margareta si Principele Radu au caracterizat volumul "o poveste cu poze in care oamenii de astazi sa-si scalde privirea in iubire, frumusete, speranta si mandrie. Un omagiu adus Regelui si Reginei".

Regina Ana a evocat momentul in care a fost ceruta de sotie de Regele Mihai cand erau in masina "si el a ales momentul" de a-i cere mana intr-un mod original. Regina a povestit ca se aflau in masina in momentul in care "ne-am adresat cuvintele care ne promiteau unul altuia fara sa ne privim in fata, doar drumul serpuitor din fata noastra. Am reflectat indelung, pentru ca raspunsul nu era usor. Am spus "da". Imaginea aceasta, a amandurora privind catre inainte nu era intamplatoare. Toata viata noastra asta am facut: umar la umar, ne-am ajutat unul pe altul si am fost complici, fara sa ne uitam unul la altul, ci privind amandoi, ca o singura fiinta, drumul serpuitor din fata noastra".

Am fost foarte impresionat cand o batranica care avea o varsta inaintata, trecuta de 85 ani, i-a sarutat mana Reginei Ana, pe scarile muzeului de istorie a Romaniei.

Aceasta doamna in varsta cumparat o carte “Nunta de Diamant”, cu mare sacrificiu, deoarece avea la dansa cca 6-8 lei si restul i-au fost donati de catre o alta doamna care se afla la aceeasi festivitate.

Pot sa spun cu sinceritate ca am fost profund miscat de gestul acestei batrane si imi pare tare rau ca nu i-am facut o fotografie ca sa imortalizez momentul.

Aceasta carte o puteti gasi in librarii sub editura RAO, la suma de 57 lei.

Personalitatea elevilor

1.1. Definiţia şi caracteristicile personalităţii

În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.

Se pune întrebarea „Ce este personalitaea?”. În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.

Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană.

În literatura de specialitate şi nu numai, există numeroase definiţii ale personalităţii, fiecare surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.

În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel: “(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană.”

Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturală a individualităţii umane.” (“Dictionar de Sociologie” - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)

Între nenumăratele definiţii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie în lucrarea “Structura şi dezvoltarea personalităţii", încercând cum spune “(...) nu să definim obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte".

“Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic."

Pentru a înţelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această definiţie, aşa cum a făcut-o Allport:

Organizarea dinamică

“Problema centrală a psihologiei este organizarea mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor de idei şi deprinderi, care ghidează în mod dinamic activitatea). Integrarea şi alte procese organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii.(...) Termenul implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivăa.”

Psihofizic

“Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici exclusiv nervoasă. Organizarea sa atrage după sine funcţionarea atât a “spiritului”, cât si a “trupului” într-o unitate inextricabilă.”

Sisteme

“Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătura, un concept , un stil de comportare. Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt "potenţialul nostru de activitate”.

Determină

“Personalitatea este ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când intra în acţiune. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinţe determinate. Ele exercită o influenţă directoare asupra tuturor actelor

adoptative şi expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscută.”

Caracteristic

“Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei şi (...) sunt unice pentru aceasta.”

Comportament şi gândire

“Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă (...). Ele sunt moduri de adaptare şi desfăşurare provocate de situaţia ambientală în care ne aflăm, totdeauna selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră.”

În “Dicţionar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Şchiopu comportamentul şi gândirea "...se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice pe care le exprimă o persoană (faţă de altele) şi care conturează identitatea ei specifică.”

Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud (1856 - 1939), ca o modalitate de a explora conţinutul şi mecanismele vieţii mentale umane. Pregătirea sa l-a făcut să aprecieze importanţa factorilor biologici (natura) şi a experienţei sociale (educaţia) pentru dezvoltarea şi menţinerea personalităţii umane.

Freud credea că există necesităţi umane universale care ajută la ghidarea şi modelarea comportamentului uman. Unul este eros “instictul veţii”, nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi altul este thanatos “instinctul morţii”, baza înclinaţiei agresive.

În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (sinele), supraeul (superego) şi eul (ego).

Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediată.

Supraeul este conştiinţa, id-ul reprezentat în personalitate.

Eul este partea persoanei care este în contact cu realitatea.

Personalitatea e văzută sub aspect dinamic, adică mişcarea ”energiei psihice”, a libido-ului între cele trei instanţe psihice.

Personalitatea umană se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat biologic şi legate de vârsta pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltării psiho-sexuale”.

Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale (suptul, muşcatul).

Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor şi al vezicii urinare.

Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada conştienţizării sexuale iniţiale, sau altfel spus conflictul Oedipal.

Al patrulea stadiu este stadiul latenţiei (5 ani–pubertate) în care este important dezvoltarea fizică şi deprinderile intelectuale.

Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matură.

Freud mai pune accent pe sursele inconştiente şi emoţionale ale dezvoltării copilului care contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor funcţionale ale personalităţii, aspectelor afective ale socializării.

Din numeroasele definiţii ale personalităţii se desprind câteva caracteristici ale acestuia, care evidenţiază faptul că personalitatea este o structură (Perron,R.,1985):

v Globalitatea:

Personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea şi identificarea ei printre celelalte. Însă nu trebuie să uitam că omul este unic prin fiecare persoană. Acest lucru înseamnă că unicitatea individului se conturează într-o personalitate unică însă asemănătoare pe anumite criterii, cu personalităţile altor indivizi.

v coerenţa:

Majoritatea teoriilor admit ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii. Dar când în comportamentul unei persoane apar acte neobişnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemente interdependente.

v permanenţa (stabilitatea) temporală:

Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea sa psihică. Omul are conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi a identităţii personale de-a lungul întregii sale vieţi.

1.1. Trăsătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate.

Trăsătura psihică este acel concept care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De exemplu timiditatea este o trăsătură, fiind în cele mai multe cazuri însoţită de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată etc.

Tipurile sunt formate din mai multe trăsături. ( de exemplu: introvertit, extravertit, ciclotimic etc.)

W. Michel consideră că trăsăturile sunt prototipuri, adică nu descriu decât proprietăţi tipice sau frecvente în anumite situaţii. Deseori oamenii atribuie o trăsătură dacă aceasta apare în câteva situaţii frecvente, chiar dacă nu se poate generaliza şi astfel caracteriza pe om. De exemplu cineva poate fi “catalogat” ca fiind coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie într-o situaţie ieşită din comun, chiar dacă aceasta nu este o constantă a comportamentului său. Aceeaşi trăsătură poate avea în vedere comportamente care se manifestă în situaţii foarte diferite: de exemplu a-ţi fi frică de eşec, de păianjeni sau de vreo boală nu reflectă aceeaşi componentă a personalităţii.

E. Kretschmer luând în considerare parametrii constituţiei fizice, corporale descrie 3 tipuri, iar asocierile dintre trăsăturile fizice şi psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile patologice:

v Tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltate – căruia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către compromisuri,

v Tipul astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate etc.

v Tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată

În opinia lui G. Allport personalitatea este o structură formată din trăsături organizate ierarhic. El spune că la fiecare individ există 2-3 trăsături cardinale care domină şi controlează celelalte trăsături. În ordine ierarhică urmează un grup format din 10-15 trăsături principale, relativ uşor de identificat, şi în sfârşit sute sau chiar mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt foarte greu de identificat.

Noţiunea de factor a fost introdusă în psihologie odată cu cu utilizarea analizei factoriale. De exemplu dacă un elev are rezultate bune la matematică se poate anticipa că va avea rezultate bune şi la fizică, explicaţia fiind existenţa unui factor comun, şi anume, un mod de raţionament tipic. În vârful piramidei factorilor se afla factorul general deseori identificat cu inteligenţa.

Factorii şi trăsăturile de personalitate datorită asemănărilor dintre ele sunt utilizaţi ca sinonomi.

1.2. Teoriile personalităţii

Personalitatea poate fi abordată din perspective şi din direcţii variate. Există numeroase teorii ale personalităţii, dintre care amintim: biologistă, experimentalistă, psihometrică şi socio-culturală şi antropologică.

Orientarea biologistă pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentală a omului, accentuează rolul motivelor biologice şi al experienţei timpurii – pre- şi postnatală – in formarea personalităţii. Dependenţa, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trăsături primare. Există şi contraopinii. De exemplu americanii văd războiul, agresivitatea şi competiţia ca fiind umane prin naştere.Totuşi, există societăţi (Arapeşii din Noua Guinee) în care războiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv şi competitiv virtual inexistent.

Necesitatea abordării experimentaliste a personalităţii a fost formulată de Stanford (1963) astfel: „Studiul personalităţii este studiul modului în care oamenii diferă pe un registru foarte întins în ceea ce au învăţat: fiecare persoană deci este unică.dar toţi au învăţat în concordanţă cu aceleaşi legi generale.” Au fost abordate îndeosebi procesele de învăţare, procesele percepţiei şi procesele de cunoaştere superioare.

Orientarea psihometrică înseamnă studiul trăsătirilor exprimabile sub forma unor liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situaţii. Au fost dezvoltate un număr mare de tehnici şi instrumente de măsură: scale, chestionare etc.

Orientarea socio-culturală şi antropologică se bazează pe ideea că personalitatea poate fi înţeleasă numai luând în considerare şi contextul social în care trăieşte individul, şi numai comparând indivizii aparţinând unor populaţii şi culturi diferite (Mead, Linton). Procesul de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al societăţii, parcurge transformări succesive. Este un proces social continuu de iteracţiune care dă unei fiinţe potenţial sociale posibilitatea să-şi dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o gamă de deprinderi. Esenţa acestui proces este că societatea încearcă să tranforme individul (viitor actor al societăţii) după chipul său, astfel încât să răspundă normelor, valorilor societăţii. Potrivit teoriei rolulilor fiecare dintre noi avem un status social şi jucăm diferite roluri în funcţie de cerinţele, aşteptările societăţii în general.

Nou-născuţii umani care sunt potenţiali personalităţi umane :

- nu posedă limbaj articulat;

- nu au nici un fel de cunoştinţe ştiinţifice sau tehnice;

- nu au atitudini scopuri, idealuri de viaţă;

- simţurile sunt incomplet dezvoltate.

Concluzii: În studiul personalităţii elevilor, cunoaşterea şi apreciera corectă a acestuia din perspectiva procesului indictiv-educativ este necesar identificarea şi analiza temperamentului, adică trăsăturile şi calităţile formale, dinamico–energetice şi a caracterului, adică trăsăturile de conţinut, socio-morale şi axiologice.

2. Temperamentul

2.1. Definiţie

Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă în particularităţi ale activităţii intelectuale şi a afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior: limbaj şi motricitate, în conduită.

Temperamentul, ca subsistem al personalităţii, se referă la o serie de particularităţi şi trăsături înnăscute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane.

Trăsăturile temperamentale sunt foarte uşor de observat şi identificat şi în opinia majorităţii specialiştilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de sistemul nervos şi cel endocrin.

Psihologul roman Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre şi, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivităţii şi reactivităţii motorii specifice unei persoane.

Există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă fiind o preocupare constantă de-a lungul istoriei şi evoluţiei ştiinţei.

2.2. Tipologia lui Hipocrate

Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor Antichităţii, Hipocrate (400 î.e.n.) şi Galenus (150 e.n.).

În concordanţă cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale - aer, pământ,foc şi apă - aceştia au socotit că predominanţa în organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bila neagră şi bila galbenă, determină temperamentul. Pe aceasta bază se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.

Colericul este energic, neliniştit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv şi işi risipeşte energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Oscilează între entuziasm şi decepţie, care tendinţă de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte expresivă,uşor „de citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze.

Sangvinicul se caracterizează prin ritmiciatate şi echilibru. Este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu usurinţă la orice situaţie. Fire activă, schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu usurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane.

Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită poate obţine performanţe deosebite mai ales în muncile de lungă durată şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, greu adaptabilă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale.

Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca felgmaticul,dar îi lipseşte forţa şi vigoarea acestuia, emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă de sine şi a unei neîncrederi în forţeţe proprii. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.

2.3. Tipologia lui Pavlov

Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central şi de raporturile dintre ele:

v Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab;

v Mobilitatea desemneaza usurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;

v Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitaţia.

Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:

1. tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corelat cu temperamentul coleric)

2. tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)

3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic)

4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)

Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ şi nivelul mintal (al gândirii). Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forţă, echilibru, mobilitate, persistenţă, tonus afectiv (stenic si astenic) şi direcţie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capacităţii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalităţii.

Tipurile temperamentale şi tipurile de sistem nervos sunt două noţiuni diferite, nu coincid, deoarece în timp ce aceştia din urmă rămân de-a lungul vieţii neschimbate, temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-cultural.

2.4. Tipologia lui Jung şi Eysenck

Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experienţe clinice, că, în afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati predominant spre lumea externă şi intra în categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor.

Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţini comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili.

Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a lui Jung, amplificând cazuistica probatorie, dar adaugă o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Această exprima stabilitatea sau instabilitatea emoţionalp a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil şi introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

2.5. Tipologia şcolii franco – olandeze:

Heymans-Wiersma-Le Senne

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult mai nuanţată care va fi reluată şi precizată de psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston Berger.

Pentru Le Senne caracterul este ceea ce înţelegem azi prin temperament, adică „ansamblul dispoziţiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea şi „răsunetul” (ecoul). Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale.

Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale persoanelor în faţa diferitelor evenimente. Emotivii au tendinţa de a se tulbura puternic chiar şi pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoţioneaza greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente.

Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane. Persoanele active au o continuă dispoziţie spre acţiune, nu pot sta locului. Cele non-active acţionează parcă impotriva voinţei lor, cu efort si plângându-se continuu.

Răsunetul se referă la ecoul pe care il au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare.

Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, şi anume: pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervosii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

			Formule	Nume	Exemple
Emotivi		Secundari	EAS	Pasionaţi	Napoleon, Tolstoi
	-activi	Principali	EAP	Colerici	Hugo, Danton
		Secundari	EnAS	Sentimentali	Russeau, Kirkegaard
	-nonactivi	Principali	EnAP	Nervosi	Poe, Chopin
Nonemotivi		Secundari	EAS	Flegmatici	Kant, Bergson
	-activi	Principali	nEAP	Sangvinici	Voltaire, A. France
		Secundari	nEnAS	Apatici	Ludovic al XVI-lea
	-nonactivi	Principali	n EnAP	Amorfi	La Fontaine

	Activi	Nonactivi	Secundari	Primari
Emotivi	Mare activitate exterioară, acţiune febrilă, sociabilitate, putere de muncă	Emotivitate în scădere, teamă de acţiune, sublimarea dorinţelor, plictiseală, teamă	Rezervă,exigenţă, ierarhizare a vieţii afective, stăpânit de impresii, ataşament faţă de trecut	Imaginaţie, spontaneitate, dezordine, revoltă, ciclotimi, mobilitate a sentimentelor, nevoie de emoţii
Nonemotivi	Activitate rece, obiectivitate, perseverenţă, curaj, neîncredere faţă de emoţii	Foarte puţină activitate, indiferenţă, lipsă de iniţiativă	Regularitate, fidelitate, impasibilitate, sensul justitiei, respectul principiilor, economie	Usurinţă de adaptare, acomodare, puţin sensibil la pericol
Activi			Talent de organizare, sens social, muncă regulată, perseverenţă	Usurinţă, siguranţă, disponibilitate, prezenţă de spirit, decizii rapide, veselie
Nonactivi			Melancolie, retragere in sine, rezistenţă pasivă, încetineală, indecizie, gust pentru singurătate, sedentaritate	Nu opune rezistenţă, supus momentului, neglijenţă, risipire

Luând în considerare doar emotivitatea şi activitatea putem reduce cele 8 tipuri la jumătate:

1. Emotivii inactivi – adică nervoşii care reacţionează rapid la evenimente, şi sentimentalii, care a reacţionează lent.

2. Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacţii rapide, explozive şi pasionaţii, care au reacţii lente.

3. Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide, şi flegmaticii, cu multă forţă dar lenţi.

4. Neemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deşi cu mai puţină energie sunt bine ancoraţi în prezent, şi pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacţiilor.

Principalele trăsături ale celor opt tipuri

Pasionaţii (EAS) - ambiţioşi care realizează tensiune extremă a întregii personalităţi; activitate concentrată pentru un scop unic; dominatori, apţi pentru a conduce. Stiu să-şi stăpânească şi să utilizeze violenţa. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simţ profund al grandorii, stiu să-şi reducă nevoile organice, merg uneori pana la ascetism.

Valoare dominantă: opera de înfăptuit.

Colericii (EAP) - generoşi, cordiali, plini de vitalitate, şi exuberanţă, optimişti; în general excitabili, adesea fără gust şi măsură. Activitatea lor e intensă, febrilă, şi multiplă. Se interesează de politică, iubesc poporul, cred în progres, sunt revoluţionari. Dotaţi cu aptitudini oratorice, plini de impetuozitate, antrenează oamenii.

Valoare dominantă: actiunea.

Sentimentalii (EnAP) - ambiţioşi ce rămân mereu în stadiul de aspiraţie. Meditativi, introvertiţi, schizotimi. Adesea melancolici şi nemulţumiţi de ei însişi; timizi, vulnerabili, scrupuloşi; îşi alimentează viaţa interioară prin ruminaţia trecutului. Nu stiu prea bine să intre în relaţii cu oamenii, şi cad uşor în mizantropie. Neabili, se resemnează dinainte cu ceea ce puteau totuşi să evite. Individualişti, au un sentiment viu al naturii.

Valoare dominantă: intimitatea.

Nervoşii (EnAS) - cu dispoziţie variabilă vor să epateze şi să atragă atenţia. Indiferenţi la obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseţa realitatea (ajungând de la minciună la ficţiune poetică). Au un gust pronunţat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat şi numai ce le place. Au nevoie de excitaţii pentru a se smulge inactivităţii şi plictiselii. Inconstanţi în afecţiunile lor: repede seduşi, repede consolaţi.

Valoare dominantă: divertismentul.

Flegmaticii (nEAS) - oamenii obişnuinţelor, respectă principiile, punctuali, obiectivi, demni de credinţă, ponderaţi, cu dispoziţie afectivă egală. În general impasibili, răbdători, tenaci, lipsiţi de orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreeaza sistemele abstracte.

Valoarea dominantă: legea.

Sangvinicii (nEAP) - extrovertiţi, pot face observaţii exacte şi dovedesc un remarcabil simţ practic. Le place lumea, unde se comportă politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Ştiu să manevreze oamenii, sunt abili diplomaţi. Liberali si talentaţi în politică, au puţin respect pentru marile sisteme şi pun accent pe experienţă. Probează initiativa şi o mare suplete de spirit. Oportunisti.

Valoare dominantă: succesul social.

Apaticii (nEnAs) - închişi, secretoşi, repliaţi în ei însişi, dar fără viaţă interioară fremătătoare. Sumbri şi taciturni, râd rareori. Sclavi ai obisnuinţelor, conservatori. Tenaci în aversiunile lor, sunt dificil de reconciliat. Cei mai puţin vorbăreţi dintre oameni, le place singurătatea. Deşi indiferenţi la viaţa socială, ei sunt în general cinstiţi, iubesc adevărul, onorabili.

Valoare dominanta: liniştea.

Amorfii (nEnAP) - disponibili, concilianţi, toleranţi prin indiferenţă, dau adesea dovadă de o încapăţânare pasivă tenace. În ansamblu au “caracter bun”. Neglijenţi, leneşi, nepunctuali. Indiferenţi faţă de trecut mai mult decât faţă de viitor. Au adesea aptitudini către muzică (executanţi) şi teatru.

Valoare dominantă: plăcerea.

2.6. Importanţa acestor tipologii de temperament în activitatea didactică

G. Berger a elaborat un chestionar uşor de utilizat pentru a încadra o persoană în cele 8 tipuri temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat şi în cazul elevilor, deoarece pentru educator cunaşterea temperamentului elevilor este importantă. Astfel se poate stabili dacă un copil este emotiv sau nu, este activ sau nu. Dacă un copil este activ el poate fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără iniţiativă. Dacă este emotiv poate avea reacţii emotive foarte puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-emotiv, astfel de manifestări vor fi minime.

Dar nu este de ajuns pentru un educator identificarea acestor caracteristici, ci ei pot şi trebuie să ia măsuri necesare stimulării sau controlării acestora după caz. Copii activi trebuie orientaţi spre activităţi utile şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite, iar cei inactivi au nevoie de o stimulare constantă şi de un program de lucru strict supravegheat.

Le Gall subliniază valoarea muncii în grup pentru cei neemotivi şi inactivi. Pentru alte tipuri, de exemplu pentru sentimentali rolul muncii în echipă este discutabil, deoarece sentimentalul poate avea probleme de integrare în grup, preferând singurătatea.

3. caracterul

3.1. definiţii ale caracterului. Atitudinea.

Termenul de personalitate include într-un sitem unitar atât temperamentul cît şi caracterul omului.

Temperamentul şi caracterul sunt două noţiuni diferite care nu trebuiesc confundate. În timp ce temperamentul se referă la însuşiri ereditare ale individului, caracterul vizează suprastructura morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omuluo. În opinia lui Allport de câte ori vorbim despre caracter emitem o judecată de valoare şi implicăm un standard moral.

Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche şi înseamnă tipar, pecete şi cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viaţă. Caracterul de fapt înseamnă o structură profundă a personalităţii, care se manifestă prin comportament, care pot fi uşor de prevăzut.

Pentru a cunoşte caracterul ciuva trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea fundamentală „De ce”, să ne întrebăm în legătură cu motivele, şi valorile ce fundamentează comportamentul cuiva.

Andrei Cosmovici subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului –una axiologică, orientativ-valorică, alta executivă, voluntară- afirmă: „Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”.

În opinia lui Taylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a tuturor forţelor individului”.

Alte definiţii: „o dispoziţie psihofizică durabilă de a inhiba impulsurile conform unui principiu reglator „(Rohack, A.A.; cf Allport) sau „o voinţă moraliceşte organizată” (Klages, K.).

Caracterul este deci un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj al personalităţii care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini-valori.

Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale.

În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:

v atitudinea faţă de sine însuşi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate, culpabilitate,

v atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate: umanism, patriotism, atitudini politice,

v atitudinea faţă de muncă.

3.2. Testele de personalitate şi rolul lor în activitatea didactică. Impactul şcolii asupra formării personalităţii elevilor

Putem spune că, cu ocazia chestionarelor de personalitate sunt diagnosticate trăsăturile personalităţii, care de fapt exprimă atitudinile pe care persona le are faţă de ea însăşi.

Testele de personalitate sunt diverse şi este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să suprindă toate aspectele personalităţii pe baza căruia să se întocmească profilul psihologic al unei persoane.

În majoritatea testelor de personalitate sunt analizate următorii factori:

v Dominanţa;

v Acceptarea de sine;

v Independenţa;

v Empatia;

v Responsabilitatea;

v Socializarea;

v Autocontrolu;

v Toleranţa;

v Realizarea de sine prin conformism;

v Realizarea de sine prin independenţă.

Adolescenţa este perioada în care încep să se „cristalizeze” principalele trăsături de caracter. Elevii sunt personalităţi în formare. Este greu, sau uneori chiar imposibilţ să ne dăm seama de motivele ce fundamentează atitudinile şi comportamentele lor.

Şcoala poate avea un impact deosebit de puternic asupra formării personalităţii viitorului adult, de exemplu prin rolul pedepselor şi recompenselor şi al aşteptărilor profesorilor sau prin atitudinile profesorului faţă de performanţele elevilor, precum şi interpretarea rezultatelor scăzute în termeni de eşec.

Şcoala, educatorul, nu are numai obligaţia de a transmite cunoştinţe, informaţii ci îi revine un rol important în formarea atitudinilor - elemente principale ale caracterului- elevilor prin metode şi tehnici specifice.

Metodele indirecte acţionează mai ales prin mecanismele învăţării sociale bazate pe imitaţie, pe identificare, pe exemple, pe modelare etc.deci una dintre cele mai importante sarcini formative a şcolii este aceea de a oferi modele, căi de urmat.

Între metodele directe cea mai evidentă este utilizarea pedepselor şi a recompenselor.

4. Unicitatea individului

Am vorbit despre personalitatea omului şi cele două componente majore ale sale: temperamentul şi caracterul. Am încercat să răspundem la întrebările: “Ce este personalitatea?”, “Ce este temperamentul?”, “Ce este caracterul?” şi din ce sunt formate. Am văzut că de-a lungul timpului omenirea a fost preocupată de stabilirea unor tipologii temperamentale şi încadrarea oamenilor într-o categorie sau alta.

Dar nu trebuie uitat că în psihologie, care nu este o ştiinţă pozitivă, exactă, ci ştiinţă a sufletului, nu există alb sau negru. Nu putem spune despre cineva că întruneşte numai trăsăturile temperamentale ale colericului, el îmbină foarte multe trăsături şi domină cele ale colericului. Putem încadra oamenii în tipologii dar nu trebuie să uităm de unicitatea individului, a fiecăruia dintre noi.

Fiecare dintre noi e diferit de celălalt, aparţinând deja prin naştere unuia dintre cele două sexe. Fiecare dintre noi suntem unici capatând o anumită originalitate prin faptul ca ne-am născut într-o anumită zi sau epocă istorică, într-o anumită familie, într-un anumit mediu social şi am parcurs un anumit drum în viaţă.

Individul e unic, însă nu incomparabil cu alţi indivizi ai speciei umane. Natura lăsând trăsături comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lăsat diversitatea din care derivă unicităţi.

G.W.Allport observa că: “Metoda de reproducere sexuală a naturii garantează la modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se naşte."

Teoretic, jumătate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mamă şi jumătate provine de la tată. Deci nu pot exista două fiinte omeneşti la fel sau mai exact cu acelaşi potenţial de dezvoltare (exceptie făcând gemenii monozigoti).

Pentru a înţelege un om trebuie sa observăm ca el este:

v ca toti ceilalti oamenii (după normele universale);

v ca unii oameni (după normele de grup);

v ca nici un alt om (norme idiosincratice).

Fiecare om e la fel cu ceilalţi prin simpla lui apartenenţă la speţa umană, are caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul său (de ex.: vorbeşte o anumită limbă (limba maternă)) şi totuşi este unic, diferit de toţi ceilalţi.

Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizeazăa prin trăsături universale adăugate la nişte trăsături ale grupului său şi apoi adăugate la ceva propriu. Individul împleteşte într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă şi originală.

Este ceea ce Allport accentua: "...Organizarea vietii individuale este, in primul rând, în ultimul rând şi tot timpul, un fapt principal al naturii umane."

Prin drumul parcurs de fiecare om în viaţa sa se distinge de alţii. Fiecare viaţă îşi urmează un destin unic. Indiferent de orice metafizică a destinului, existenţa lui e o certitudine ceea ce arată particularitatea fiecarui individ în parte, acesta urmând o anumită "cale" fără "doar si poate".

În marea varietate umană se întalnesc oameni slabi şi oameni puternici, genii şi idioţi, oameni harnici şi oameni leneşi, înalti şi scunzi, vioi şi apatici, sensibili şi insensibili.

Dar nu vom putea spune niciodată că doi oameni puternici sunt la fel pentru că îî mod sigur unul este puternic în ceva, altul in altceva, unul în alergare, altul în ridicat greutăţi; nu sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizică, altul de matematică; exemplele ar putea continua foarte mult prin diferenţieri tot mai subtile între grupuri şi tipuri de oameni.

Analiza tranzactionala

Chiar daca Eric Berne - fondatorul Analizei Tranzactionale - nu ar fi scris despre nimic altceva decat despre jocurile psihologice ("Games people play") si tot ar fi intrat in constiinta omenirii. Asternerea pe hartie a acestui subiect a fost pentru mine un pretext optim de a-l reciti si de a constata ca, la treizeci de ani de la aparitia sa, nu si-a pierdut nimic din actualitate si din eficacitate. De aceea, nu pot decat sa recomand lectura acestei lucrari oricui are ocazia, intrucat micul meu rezumat nu poate sa exprime decat in foarte mica masura ceea ce, din toate punctele de vedere, reprezinta opera unui geniu.

Berne descrie aproximativ 50 de situatii tipice de comportament social; pentru a le face comprehensibile marelui public, el le explica folosind denumiri care sunt intelese de oricine.

Evident, elementele specifice se pot schimba, dar mecanismul de baza ramane acelasi, fie ca este vorba de o discutie intre soti, fie de reuniunea consiliului de administratie al unei companii multinationale. Sa ne amintim ca este vorba de situatii pe care nu le producem intentionat si care au caracteristica de a se repeta cu o neplacuta regularitate.

Pe de alta parte, fiecare din noi are tendinta sa prefere unele jocuri fata de altele, in functie de mediu si de interlocutor.

"Avantajul" unui joc psihologic consta in faptul ca persoanele implicate traiesc un moment "intens" fara ca nimic sa se imbunatateasca sau sa se rezolve. In afara de aceasta, se poate schimba o cantitate apreciabila de "strokes", evitand angajarea impusa de "apropiere" si, mai ales, se rezolva oarecum o problema care pentru multi este destul de stresanta: cum sa-ti petreci timpul impreuna cu altii.

Un ultim avantaj - fiind un joc psihologic si unul din cele mai bune moduri de a NU rezolva o problema - protagonistii pot reincepe la infinit, fara a-si modifica pozitiile.

Sa vedem acum unele din cele mai comune si mai usor de recunoscut jocuri, dintr-un punc de vedere general.

Intr-unul din numerele viitoare vom analiza aceleasi mecanisme prin optica tratativelor comerciale si, in limita posibilului, va vom da unele sfaturi despre cum sa evitati sa va implicati in aceste jocuri care, asa cum am mai spus, nu au nici un rezultat pentru nici unul dintre subiectii implicati.

<>

In mod sigur este unul dintre jocurile de baza, asa de raspandit incat prezenta sa coplesitoare poate sa ne impiedice sa vedem stupiditatea si inutilitatea lui. Este un joc in care pozitia "Eu sunt OK - Tu nu esti OK" devine evidenta.

Eu (Persecutorul) incerc sa-ti demonstrez ca ceva din mine, sau ceva ce eu posed, este mai bun decat ceea ce esti sau ai tu si te pun in pozitia de Victima. Variatiunile sunt practic infinite. Se trece de la lucruri relativ inofensive cum ar fi "catalogul meu este mai bun, mai complet, mai actual...", "stiloul meu", "haina mea", la lucruri mult mai grave: " religia mea", "fiul meu", "culoarea pielii", si mai departe, la altele situate intre cele doua extreme: "masina mea", "facultatea mea", "lecturile mele", " prietenii mei" etc.

Observatie: Daca eu critic masina cuiva pentru ca vreau sa i-o vand pe a mea, nu fac un joc psihologic, ci apelez la o strategie comerciala (dupa parerea mea, cea mai nepotrivita).

Caracteristica unui joc de acest tip este aceea de a nu avea alt scop decat cel al minimalizarii interlocutorului. Evident, victima poate gasi la randul sau ceva de criticat si jocul poate continua astfel cu rolurile inversate.

"Nu-i asa ca este teribil?"

Consta in a gasi acel "tovaras de suferinta" caruia sa i te lamentezi despre o situatie anume si care sa iti dea dreptate, sa te sustina si, la randul lui, sa-ti prezinte o situatie personala asemanatoare.

Obiectul lamentarilor poate varia dupa chef: timpul ("Nu se mai incalzeste odata!"), guvernul ("Toti corupti si incapabili"), seful, tinerii de azi, functionarii de stat, taximetristii, mancarea, sanatatea...

Binenteles, nimeni nu va misca un deget pentru a imbunatatii lucrurile, chiar si atunci cand acest lucru ar fi posibil. Este un joc extrem de raspandit, dar nu foarte daunator, chiar daca este absolut inutil (imi vine in minte un vechi proverb peruan: "Daca exista un remediu, de ce te plangi? Daca nu exista un remediu, de ce te plangi?")

<>

Daca au ocazia, unele persoane se comporta in societate intr-un mod absolut nepotrivit situatiei in care se afla. Astfel, ele provoaca un raspuns agresiv din partea celor din jurul lor, care devin astfel Persecutori si le dau un "sut" (fie in sensul fizic - cum este atunci cand cineva este dat afara din restaurant - fie psihologic - "Sa nu te mai vad niciodata pe aici").

Aceasta le va permite sa se puna in rolul de Victima si sa-si gaseasca usor o persoana care sa vrea sa joace rolul de Salvator.

<>

Un joc pe care il jucam toti, cred, din cand in cand, cautam un public in fata caruia sa facem pe grozavii, chiar exagerand un pic meritele noastre. Nu este foarte grav, daca nu se practica in mod obisnuit.

<>

Joc la care recurge cineva care dovedeste un zel excesiv in a ajuta o persoana din familie, de la serviciu etc. (Salvator), pana cand obiectul unor atat de exagerate atentii este "asfixiat". in acest moment, pozitia sa se schimba in aceea de Persecutor, culpabilizand Victima. ("Ce ingrat esti, incercam doar sa te ajut!"). Succesiv, s-ar putea pune in rolul de Victima chiar pe el insusi, lamentandu-se ca nimeni nu apreciaza eforturile sale.

<>

Consta in a observa modul in care se comporta (in munca, sau in societate) cineva pana cand se reuseste a se descoperi un defect. Acesta va fi apoi folosit pentru a pune in discutie interlocutorul ca persoana si a i se nega toate realizarile anterioare.

Cel care se pune in rolul Persecutorului nu este deloc interesat, in acest caz, de calitatea lucrului (altfel, ar colabora pentru gasirea solutiei), ci va cauta doar un pretext pentru critica. Veti observa, surprinzator, cat de numeroase sunt acele persoane care, negasind nici o neregula in activitatea pe care o desfasurati, vor fi dezamagite si critice, in loc sa va felicite...

<>

Persoana cere o parere sau un sfat, dar respinge in mod sistematic tot ceea ce i se ofera, demonstrand, mai mult sau mai putin logic, ca in cazul sau solutia oferita nu va functiona ("Da, dar..."). Aceasta, pana cand persoanele care ofera sfaturi (Salvatorii) obosesc si intra in rolul de Persecutori ("Nu-ti va merge bine nimic. Cu atat mai rau pentru tine..."), iar el intra in rolul de Victima ("Nimeni nu ma intelege si nu vrea sa ma ajute cu adevarat").

<>

(cel putin 3 jucatori)

Un joc foarte insidios, pe parcursul caruia A va face tot posibilul ca B si C sa intre in conflict, situandu-se apoi in afara partilor (si trecand astfel la un alt joc numit "Acum sa va vad eu pe voi"). Am spus "insidios" pentru ca, asa cum se intampla in toate jocurile, nimeni nu isi recunoaste deschis obiectivul si A ar putea sa nege in orice moment ca i-ar fi provocat pe cei doi in mod deliberat.

<> (cel putin 3 jucatori)

Este un joc indeseobi "conjugal" dar se intalneste la toate nivelurile comerciale si profesionale. A, care traieste sau lucreaza cu B, profita de prezenta altor persoane pentru a-l critica aspru pe B (care poate fi sau nu prezent). Celelalte persoane iau pozitie in favoarea sau impotriva lui B care ramane, oricum, izolat in pozitia de victima.

<>

Jucatorul care, in acest caz, poarta intr-adevar o proteza, se pune in pozitia de victima ("Cum pot eu sa fac ceva, nu vezi ca am un picior de lemn"), sperand sa gaseasca un Salvator care sa se angajeze sa-i rezolve problemele.

Acest exemplu reprezinta metafora tuturor lipsurilor reale sau presupuse de care ne plangem si pe care le utilizam ca pretext pentru inactivitate ("sunt prea scund", "sunt negru", "nu am bani", "nu am studii", "sunt...", "nu sunt...", "nu am..."), uitand ca altii, in aceeasi situatie, au obtinut rezultatele pe care si le-au propus (cititorii mai atenti vor observa ca acum eu am intrat in rolul Persecutorului...).

<>

Este situatia tipica in care femeia provoaca barbatul pentru ca apoi sa se retraga, spunandu-i ca este maniac si pervers si sustinand ca a fost inteleasa gresit.

De fapt, este jocul perfid al puterii - practicat la toate nivelurile - care consta in a manifesta disponibilitate fata de interlocutor, impingandu-l astfel sa se descopere, pentru ca apoi sa-l lovesti dupa ce a coborat garda.

Este unul din cele mai periculoase jocuri care, de obicei, provoaca reactii violente.

<>

Joc de societate la care pot participa multe persoane, in diverse roluri.

Alcoolicul (Victima) se imbata pentru ca, dupa el, viata - sau ceilalti - il persecuta. Sotia, un prieten, medicul familiei il consoleaza (Salvatori) si incearca sa-l dezvete de acest viciu.

Uneori reusesc - pentru putin timp, pana la betia urmatoare - si apoi totul reincepe. intre timp, nu vor uita sa-l persecute pe alcoolic ("Nu ti-e rusine? Uite ce faci din vietile noastre!"). Acest exemplu reprezinta metafora tuturor obisnuintelor nedorite, dar percepute de cel in cauza ca o fatalitate (vesnicul intarziat, jucatorul hazardului, obezul...) si care, intr-un fel sau altul, fac rau celor apropiati.

Binenteles, nimeni nu se angajeaza serios pentru a rezolva problema "alcoolicilor".

<>

Acest joc nu este catalogat in versiunea oficiala a Analizei Tranzactionale, ci reprezinta contributia mea care s-a format in cursul discutiei cu un prieten (roman) deosebit de inteligent. Citind in articolul precedent afirmatia ca acela care se afla in pozitia "Eu nu sunt OK - Tu nu esti OK" isi asuma un rol pasiv si participa la jocuri in calitate de victima, m-a contrazis net, demonstrandu-mi ca este posibil sa-ti pastrezi aceeasi pozitie, chiar avand rolul de Persecutor activ. Sau, cum mi-a explicat el, aici nu numai ca multe persoane se complac si au satisfactii in contemplarea necazurilor altuia (situatie care se intampla in toata lumea), dar fac si tot ce se poate pentru ca acela care cauta sa-si imbunatateasca situatia sa nu reuseasca in ceea ce si-a propus, chiar daca din acestea ele nu au nici un folos.

Stiam mai demult de existenta acestei situatii in Rusia postcomunista, unde primii agricultori care incepusera sa faca afaceri cu strainii isi gaseau casa incendiata de vreun vecin invidios, dar speram ca Romania se tine la distanta de aceasta problema.

Daca dintr-un punct de vedere psihologic, sau mai bine zis, psihiatric, poate exista o explicatie (persoana care reuseste acolo unde, in aceleasi conditii, eu nu reusesc, este dovada clara a incapacitatii mele si din acest motiv va fi oprita sau eliminata), din punctul de vedere al rezultatelor nu cred ca este nevoie sa demonstram nebunia unui astfel de comportament care nu reprezinta altceva decat un foarte mare obstacol in crearea unui mecanism economico - politic functional si productiv.

Ce as putea spune? in calitate de oaspete al acestei tari, as vrea sa sper ca prietenul meu filosof este un pesimist si ca siuatia nu este chiar asa. Daca, in schimb, el are dreptate... ei, atunci iesiti urgent din acest joc si veti avea numai de castigat!

Deseori, cand sustin seminarii pe tema jocurilor, unii spun ca viata fara jocuri ar fi monotona si plicticoasa. Aceasta confirma parerea lui Berne ca persoanele tin la propriile jocuri si nu sunt dispuse sa renunte la ele cu usurinta.

Adevarul este ca, data fiind participarea inconstienta si avand ca principal obiectiv schimbul de "strokes", iesirea dintr-un joc poate fi foarte dificila. Pe deasupra, nu se utilizeaza corect starea Adult, unica stare care ar rezolva situatiile in mod eficient si ne-ar permite sa ne dam seama ca este mult mai constructiv sa ne folosim energiile pentru rezolvarea adevaratelor probleme (care, cu siguranta, nu lipsesc), mai degraba decat sa raspundem automat,dupa cum am fost programati: fie sa ne plangem continuu (Victima), fie sa incercam sa ne facem doriti ghicind nevoile altuia (Salvator), fie sa-i criticam, sa-i atacam, sa-i minimalizam pe ceilalti (Persecutor).

Ca de obicei, va recomand sa va folositi capacitatile de observare pentru a invata sa recunoasteti "pe viu" ceea ce aici am sintetizat doar in treacat, dar... atentie, de data aceasta fara sa jucati chiar "Analiza Tranzactionala" (asa a denumit, cu un mare simt al umorului, Eric Berne jocul celui care, dupa ce i-a citit cartea, s-a dedicat descoperirii jocurilor altuia, fara a le vedea pe ale sale...).

Psihologilor care, sub pretextul cercetarii, se amuza observand comportamentul soarecilor si incearca sa traga concluzii utile in comparatie cu comportamentul uman, li se intampla uneori sa descopere lucruri interesante. Un experiment clasic consta in a creste trei grupuri de soareci in conditii identice de cazare si alimentatie, dar foarte diferite din punct de vedere al comportamentului: - cu primul grup (A) cercetatorii actioneaza "bland" si "amabil", ii mangaie, le vorbesc; - cu al doilea grup (B) se arata "nepoliticosi" si agresivi, lovindu-i din cand in cand; - cu cel de-al treilea grup (C) se evita orice contact. Soarecii sunt hraniti cu un distribuitor automat de hrana. Scopul cercetarii este de a verifica daca, dupa un anumit timp, se pot identifica diferente intre soareci din punctul de vedere al starii sanatatii, avand in vedere tipul de tratament pe care l-au primit. Cum se poate usor imagina, soarecii din grupul (A) sunt aceia care se simt mai bine; dar care sunt cei care se simt mai rau? Contrar asteptarilor, dupa cateva luni, starea de sanatate a soarecilor care nu au avut nici un contact cu cercetatorii este mai proasta decat cea a soarecilor care au fost maltratati. De ce? Deoarece pentru toate fiintele vii este indispensabila, pentru un bun echilibru psihofizic, primirea de stimuli externi, de preferinta stimuli pozitivi; dar daca perspectiva primirii de stimuli pozitivi se dovedeste a fi dificila sau imposibila - din cauze specifice suntem dispusi sa acceptam si chiar sa cautam stimuli negativi (sau "lovituri psihologice"). Este foarte asemanatoare paralela cu mancarea: desigur, toti preferam ce este bun si ne place, dar daca murim de foame suntem dispusi sa mancam orice, mai mult sau mai putin comestibil. Aceasta descoperire sta la baza unei serii de mecanisme si comportamente care altfel ar fi de neinteles si care va avea o importanta fundamentala pentru intelegerea "jocurilor". Dar s-o luam incet. Analiza tranzactionala (despre care am vorbit in numarul trecut) defineste orice tip de contact intre fiinte umane drept "stroke", cuvant englezesc care nu are echivalent in limba romana si care inseamna in acelasi timp si lovitura si mangaiere. Sa spunem ca un compliment, un salut, un sarut sunt "strokes" pozitive, in timp ce o insulta, o palma sunt "strokes" negative (daca vrem sa continuam exemplul cu mancarea, putem sa spunem ca un "stroke" echivaleaza cu o "calorie psihologica"). Eric Berne, in ultima sa lucrare, scria ca pentru cei mai multi dintre noi viata nu este altceva decat o continua cautare de "strokes" si tot cadrul social nimic altceva decat un mijloc pentru a ne organiza productia si distributia. In cercetarea noastra referitoare la strokes, Analiza tranzactionala (AT) identifica sase moduri de gestionare a timpului, toate (cu exceptia primului) destinate schimbului de contacte sociale. 1.Izolarea Reprezinta absenta contactului cu altii, caracterizata, evident, de absenta tranzactiilor. Nu contine nimic negativ daca reprezinta un moment de "relache" luat din proprie initiativa. 2. Ritualurile Sunt manevre de abordare, care nu reprezinta tranzactii reale, dar sunt un mod de a tatona terenul ("Salut! Ce mai faci? - Multumesc, bine. Dar dvs.?") si de a verifica disponibilitatea interlocutorului pentru un contact mai aprofundat. 3. Recreerea Frumoasa zi, nu? Desigur, nu ca saptamana trecuta, cand a plouat tot timpul. Oricum, la radio au spus ca va continua pana duminica... Schimburi de acest tip, care se pot referi la timp, vacante, spectacole, moda, sport, pot dura mult mai mult decat ritualurile, permitand deci un schimb de "strokes" mai important, dar nu transmit de obicei informatii reale si nu sunt periculoase, atata vreme cat nu te implici niciodata cu adevarat (in ciuda aparentei violente a discutiilor despre sport sau politica, discutii ce se pot termina cu o lovitura, acestea pun rareori in discutie valoarea interlocutorului ca persoana lasand deci, cu greu, "rani psihologice" pe care le vom regasi in "jocuri"). Ele servesc in special pentru selectarea persoanelor cu care sa schimbi tranzactiile care te implica cel mai mult. 4. Activitatile Aceasta definitie priveste toate actiunile indreptate spre un scop: pregatirea mesei, conversatie pentru obtinerea unor informatii (altceva decat recreerea), scrierea unei scrisori si, mai presus de toate, lucrul cu altii. Chiar si activitatile ludice intra in aceasta categorie. 5. Intimitatea (sau proximitatea) Este tipul de schimb franc, sincer si autentic. Este, evident, cel care multumeste cel mai mult dar si cel care, din cauza "coborarii garzii", ese cel mai riscant si solicita maturitate si incredere in propria persoana si in altii (OK - OK, dupa cum vom vedea mai departe). 6. Jocurile psihologice Eric Berne a consacrat o carte intreaga ("Games people play" - Jocurile pe care le joaca oamenii) acestor "jocuri" care nu sunt deloc distractive si care servesc la obtinerea ratiunii noastre pentru "strokes", in acest caz negativa. Un joc psihologic consta intr-o serie de tranzactii standardizate in care protagonistii se instaleaza in mod inconstient (este clar ca nimeni nu joaca deliberat!) in rolurile de Persecutor, Victima sau Salvator. Tranzactiile sunt aproape toate ascunse si cu dublu sens, ceea ce face dificila intelegerea lor. In numarul trecut am promis ca voi vorbi in acest articol despre "jocurile psihologice" din punct de vedere al Analizei tranzactionale si despre cum acestea influenteaza fiecare tip de contact sau comunicare, comerciala sau nu, intre fiinte umane si intre entitati sociale. Dar pentru o intelegere care sa va fie de un real ajutor in cazul mecanismelor care sunt la dispozitie, sunt necesare inca o serie de premise teoretice, fara de care se risca intr-adevar o simplificare excesiva. Sa aprofundam deci unele concepte si sa lasam pe numarul urmator analiza "jocurilor". ************************************* Am vazut ca in orice persoana actioneaza diverse componente pe care le-am denumit Adult, Parinte si Copil si ca in fiecare contact social (sau tranzactie) acestea interactioneaza la diverse niveluri. Deseori insa, starile sinelui nu se manifesta clar, dar prezinta suprapuneri sau excluderi care fac necesara invatarea recunoasterii. Inainte de a aprofunda discutia asupra tranzactiilor sa vedem unele noi aspecte ale starii sinelui. Contaminarea Adultul contaminat de Parinte Impresia este cea a unei logici clare si corecte dar presupunerile sunt prejudecati si afirmatii a priori. Scopul ascuns este acela de a intari cliseele parentale care le-au fost transmise in prealabil. Adultul aparent: - reflexie - logica - deschidere spre dialog Parintele ascuns: - principii - norme - afirmatii a priori - prejudecati. Adultul contaminat de Copil Discursul este rational, impartial si obiectiv dar reflecta catre exterior si emotii sau impresii personale. Adultul aparent: - obiectivitate - impartialitate - deschidere de spirit - rationalitate. Copilul ascuns: - entuziasm - spontaneitate - sentimente - impresii. Adultul contaminat de Parinte si de Copil in spatele aparentului adult, persoana se comporta simultan ca Parintele si Copil. Adultul aparent: - ratiune Parintele ascuns: - prejudecati Copilul ascuns: - spontaneitate. Excluderea Este vorba de excludere atunci cand una din cele trei stari ale sinelui nu se intalneste niciodata la subiect, care solicita in acest fel doar doua din cele trei stari ale sinelui. In cazul in care o persoana ar utiliza o singura stare, ar fi vorba de o adevarata patologie a personalitatii. Excluderea starii Parinte: - absenta principiilor - lipsa respectului pentru reguli - absenta simtului moral. Persoana se dovedeste infantila si comportamentul sau nu este supus controlului. Se refugiaza sub niste stereotipuri sociale si culturale. Excluderea starii Copil: - absenta emotiilor - insensibilitate absoluta - absenta reactiilor emotive fata de evenimente exterioare. Aceasta persoana este dura, severa, si actiunile sale sunt impuse de ratiune pura. Tipuri de tranzactii Sa revedem mai bine diversele tipuri de tranzactii: Tranzactiile complementare (sau simple) Se vorbeste despre tranzactie complementara cand emitentul primeste informatii la care se astepta. A: Pune-ti cascheta cand intri in unitate. B: Da, sefule! (Parintele afectiv - Copilul adaptat) A: Fir-ar sa fie, iar am gresit masurile! B: De ce nu esti putin mai atent la ceea ce faci? (Copilul supus - Parintele normator) Tranzactii incrucisate Se vorbeste despre tranzactia incrucisata cand starea sinelui solicitata de un eminent nu se manifesta dar este substituita de o alta stare de la care nu se astepta raspuns. A: Mergem sa bem o cafea? (Copil - Copil) B: Dar iti dai seama de cat mai trebuie sa muncim? (Parinte - Copil) Tranzactiile ulterioare O tranzactie ulterioara disimuleaza un dublu mesaj sub o aparenta clara si fara echivoc. Obiectivul principal este manipularea. A: Acesta este probabil foarte scump pentru dvs. (De fapt: nu prea ai aerul ca poti sa-ti permiti acest obiect - Parinte). B: Totusi il iau. (De fapt: Ah da? Ei las' ca-ti arat eu - Copilul rebel). Pozitiile in viata Sa facem un mic salt pentru a discuta despre un alt concept fundamental al Analizei tranzactionale. Daca am defini (in stil american!) "pozitia OK" ca insemnand a se simti bine in propria piele, a fi independenti, concilianti, pozitia "non - OK" va fi deci a celui care se va simti invins, timorat si nu la inaltimea situatiei. Avem deci, in raporturile noastre cu ceilalti, patru posibile relatii: Eu sunt OK - Tu esti OK Este pozitia invingatorilor: eu pot sa ma simt bine fara a nega celui de langa mine acelasi drept. Este pozitia care permite relatiile productive, realizarea obiectivelor comune, cooperarea, sinergia. Eu nu sunt OK - Tu esti OK Este pozitia supusa, a celui care simte nevoia sa se agate de altii si care are nevoie de cineva care sa-i spuna ce sa faca. Participarea sa la jocuri este exclusiv in rolul de Victima. Eu sunt OK - Tu nu esti OK Este pozitia aroganta: eu am intotdeauna dreptate, daca ceva merge rau este intotdeauna vina altuia. Obiectivul tranzactiilor este minimalizarea interlocutorului. Pozitia, extrem de raspandita printre birocrati si nenumaratii mici dictatori pe care ii intalnim in fiecare zi in marile si micile organizatii. Participarea la jocuri poate fi in rolul de Persecutor sau de Salvator. Eu nu sunt OK - Tu nu esti OK Este pozitia pasiva; nu merita sa te implici, nu se poate avea incredere in nimeni. Sentimentul care predomina este indiferenta, activitatea este slaba. Si aici, pozitia aceea de Victima. Conceptul OK - OK este unul din cele mai cunoscute ale Analizei tranzactionale si ar merita sa fie aprofundat intr-un mod adecvat. Acest concept se afla si la baza tehnicilor moderne de negociere (de la vechea si putin productiva pozitie: "Eu inving - Tu pierzi" la strategia mult mai motivanta a satisfacerii nevoilor reciproce: "Eu inving - Tu invingi" - despre care cei interesati pot afla multe lucruri din cartea aflata in Biblioteca I.A. - "Eficienta in 7 trepte"). Cum se intampla de obicei, va reinnoiesc invitatia de a reflecta si de a observa, incercand, chiar si cu putinele elemente furnizate, sa analizati tranzactiile pe care le efectuati in fiecare zi. Un ultim lucru: pozitia OK este un mod de a se autopercepe si are prea putina legatura cu ceea ce se intampla in realitate. Avand in vedere deci ca depinde aproape numai de noi, de ce sa nu incercam?

*************************************************************************************

Persecutor, victima sau salvator ?

- A... tinerii de astazi! Ce vor ajunge? - Ai mare dreptate, asa este! - Cat e ceasul? Sapte. - Unde este dosarul rosu? - Daca ai fi mai ordonat, ai sti! - El: Vino la mine ca sa ascultam putina muzica... - Ea: Buna idee... Am exemplificat aici niste schimburi de cuvinte, cum puteti auzi si folosi de mii de ori pe zi, alese deliberat dintre cele mai banale care mi-au venit in minte. Daca definim fiecare dintre aceste schimburi drept "tranzactie", si incercam sa analizam semnificatiile, facem ceea ce in limbajul stiintific se numeste "analiza tranzactionala". Analiza tranzactionala (AT) s-a nascut in anii '60, prin opera unui psiho-terapeut american, Eric Berne, cu scopul de a face accesibile marelui public conceptele cele mai complexe din psihologie si psihanaliza si s-a impus rapid la toate nivelurile structurii comerciale (de la vanzatori pana la sefi), pentru usurinta cu care raspunde la nevoile comunicative cotidiene si profesionale. AT, chiar daca uneori are defectul de a fi simplista, poate fi considerata o adevarata cheie pentru comunicare; vreau deci sa arat conceptele principale, avand incredere ca de obicei in capacitatea dumneavoastra de a gasi singuri exemple si aplicatii. Analiza Tranzactionala cuprinde: - Analiza structurala, care permite a se intelege in care stare a sinelui functioneaza o persoana. - Analiza tranzactiilor, care aprofundeaza ceea ce se intampla in schimburile comunicative interpersonale. - Analiza pozitiei vietii, adica modele folosite de persoane, mai mult sau mai putin constient, in infruntarea existentei. - Analiza jocurilor, care permite intelegerea si descurcarea unor serii de situatii tipice intr-un mod eficace. Analiza structurala. Starile Sinelui Starea sinelui se defineste ca un sistem de ganduri, de comportamente si emotii, care pun fiecare individ in relatii cu mediul (mediul poate fi un alt individ, o familie, un grup sau o firma). AT-ul reiese din constatarea ca fiecare dintre noi are in sine insusi o componenta rationala (stare Adulta), o componenta emotionala (stare Copil) si o componenta unde sunt pastrate invataturile si atasamentele primite de la parinti, educatori si profesori (stare Parinte). Aceste trei stari ale sinelui nu au nici o legatura cu varsta efectiva sau cu relatia de rudenie, ci se refera la modele de comportament; noi trecem de la o stare la alta in functie de situatie. Dar sa vedem in detaliu componentele sinelui. Starea Parinte Este reflexul educatiei primite, care isi pune amprenta asupra copilariei si adolescentei, continuand sa actioneze si asupra individului adult. Valorile transmise se refera la: - bine si rau - ceea ce trebuie sa faci si ceea ce nu trebuie sa faci - credinte - implinire profesionala - casatorie - traditii etc. Starea Parinte se divide in: - Normatorul, la care se refera normele sociale si metodele de evaluare; - Afectivul (sau protectorul) e cel care protejeaza, consoleaza, sustine si incurajeaza. Parintele Normator Negativ (PNN) Este vorba despre parintele care-si subevalueaza copilul. Ex.: "Nu stii sa faci nimic!"; "Nu asa se face!"; "La varsta ta obtineam rezultate mult mai bune decat ale tale!"... Parintele Normator Pozitiv (PNP) Este parintele care imparte ordine si impune limite, verificand daca sunt respectate. Ex.: "Du-te-n pat, maine trebuie sa te scoli devreme!"; "Termina de infulecat ca faci indigestie"; "Saluta-l pe vecin!"; "Nu trebuie sa spui minciuni!" in ambele cazuri conduita este severa si aspectul este rece si dominator. Vocea este taioasa si dura. Avantaje: transmite principii morale facilitand integrarea individului in mediul lui social. Dezavantaje: rigiditatea lui poate inhiba si cenzura creativitatea si imaginatia. Parintele Afectiv Negativ (PAN) Este parintele exagerat de afectiv, devenind hiperprotector si barand dezvoltarea naturala a copilului. Ex.: "O sa fac eu treaba in locul tau, ca sa nu ti se intample ceva"; "Acel prieten nu e bun pentru tine". Parintele Afectiv Pozitiv (PAP) Este parintele care ajuta, sfatuieste si are grija de copilul sau, respectandu-i insa autonomia. Ex.: "Asa poate fi periculos, asteapta sa te invat ceva mai sigur"; "Astazi este destul de frig, mai bine imbracate cu altceva". Din punct de vedere fizic, gesturile sunt generoase si deschise. Vocea e calda, dulce si linistitoare. Avantaje: creaza conditii propice pentru o dezvoltare naturala si sigura a copilului. Dezavantaje: hiperprotectia poate sufoca si inhiba orice initiativa. Starea Copil Fiecare individ aduce cu sine urme din perioade din viata sa caracterizate prin invataminte si inventii. Adultul va incerca inconstient sa regaseasca toate acele situatii care l-au marcat in trecut. Ne gasim in propria Stare Copil cand se practica o activitate recreativa, individuala sau colectiva. In fiecare individ exista o parte din personalitatea rezervata Eului-Copil. Copilul adaptat Corespunde la atasament copilul docil, supus si care se comporta intotdeauna in functie de asteptarile celor care il inconjoara. Se supune si executa ordinele primite. Ex.: "Scuza-ma daca te deranjez, ti-am adus ceea ce vrei"; "As prefera o cafea, dar daca nu se poate, nu este atat de important"; "imi pare rau! S-ar putea..." Copilul adaptat accepta regulile grupului, linistit si rezervat. Vocea e dulce si moderata. Tonul este echilibrat si ezitant. Avantaje: respectand normele se consolideaza valorile sociale. Dezavantaje: docilitatea excesiva este cauza indeciziei si a dubiului. Copilul rebel Este caracterizat printr-o serie de manifestari negative si polemice: agresivitate, dorinta de a fi in centrul atentiei spunand "nu", opozitia nediscriminata. Ex.: "Acum n-am chef!"; "N-am nevoie de tine, pot reusi si singur!"; "Lasa-ma in pace!". Gesturile sunt bruste si din cand in cand violente; vocea este energica si furioasa. Avantaje: se protejeaza impotriva stapanirii altcuiva si a abuzului de putere. Dezavantaje: poate fi impiedicata comunicarea cu mediul extern. Micul profesor Este sediul creativitatii si inventiei. Individul se arata curios de a sti si de a intelege si incearca sa rezolve toate problemele care apar. Are incredere in propria capacitate si este mereu convins ca a gasit solutia cea mai buna. Ex.: "Mi-a venit o idee extraordinara"; "Cine stie cum dracu' functioneaza, am chef sa-l demontez!"; "Daca faci asa o sa reusesti, fara indoiala". Privirea este vivace si luminoasa. Deseori distruge pentru a intelege un mecanism. Vocea este seducatoare si reflexiva. Se exprima vijelios. Avantaje: este stimulata activitatea creativa si artistica. Dezavantaje: exces de imprastiere cu risc de superficialitate. Copilul Spontan Este expresia entuziasmului, maniei, fricii, descurajarii. Individul manifesta dorinte, nevoi, satisfactii, insatisfactii. Ex.: "Bate campii!"; "Wow, diseara facem nebunii..."; "Mi-e foame, cumpara-mi o prajitura!". isi foloseste in exprimare trupul; nu are prea multa pudoare; actioneaza liber. Vocea este energica; tonul adaptat cu situatia: rade, striga, plange. Avantaje: spontaneitate si energie; placere si entuziasm. Dezavantaje: lipsa de control poate fi nociva in unele situatii. Starea Adulta Particularitatea starii adulte consta in a primii o serie de informatii pentru a le pune impreuna si a le dezvolta intr-un mod logic, rational si obiectiv. Starea Eu-Adult nu este in relatie stricta cu varsta individului, dar este autonoma si independenta. Starea adulta se activeaza de obicei cand: - se vrea a se rezolva o problema - se hotarasc obiective - se asuma propria responsabilitate - se ia o decizie - se cauta o solutie - se incepe o negociere - se doreste evaluarea unor rezultate - se cauta o conciliere. Frazele tipice sunt: "Este posibil sa..."; "Eu cred ca..."; "Deducem ca...". Privirea este directa, dar neutra. Pozitia corpului: dreapta si relaxata. Voce regulata si neutra. Ton clar dar inexpresiv. Avantaje: informatiile sunt elaborate cu logica si obiectivitate. Dezavantajele: poate deveni rece si lipsit de emotii. ************************************************************* Cum am spus deja, noi trecem continuu de la o stare la alta in diferite situatii, fara nici o legatura cu varsta sau relatiile de rudenie. Evident ca atunci cand comunicam cu cineva si el se gaseste intr-o stare particulara a sinelui, aceasta determina o mare serie de combinatii; studiul tuturor acestor posibilitati de comunicare este tocmai Analizei Tranzactionala. O sa revedem un moment dialogurile noastre initiale. -A... tinerii de astazi! Ce vor ajunge? -Ai mare dreptate, asa este! Evident, tranzactia de la Parinte normator la alt Parinte normator. - Cat e ceasul? Sapte. Schimb de informatii neutre: Adult -> Adult. - A: Unde este dosarul rosu? - B: Daca ai fi mai ordonat, ai sti! Tranzactie incrucisata: A cere informatia (Adult->Adult), B raspunde cu o critica. (Parinte normator -> Copil). - El: Vino la mine ca sa ascultam putina muzica... - Ea: Buna idee... Tranzactie oculta. Dialogul este aparent Adult - Adult dar comunicarea efectiva este Copil - Copil ("Vrei sa te joci cu mine? Da, ma joc"). Nu continui cu exemplele pentru ca ar trebui sa va fie usor sa le alcatuiti singuri in acest moment. O data in plus va cer sa observati si voi altele si sa invatati sa recunoasteti starile sinelui si tipul de tranzactii pe care le determina. Vom vedea in articolul urmator cum se folosesc in practica aceste informatii: am anticipat de fapt ca unele situatii standard dau loc la "jocuri", analiza respectiva fiind deosebit de interesanta si distractiva. Pentru acum limitati-va sa observati ca dezvoltarea excesiva a starii "Parinte Normativ Negativ" determina o pesonalitate de tip "Persecutor". in acelasi mod, starea de Copil prea adaptat da loc la un comportament de "Victima", in timp ce starea de Parinte Afectiv exagerat va determina personalitatea de tip "Salvator". Dar triunghiul arhetipurilor "Persecutor", "Victima", "Salvator" nu sta la baza fiecarui roman, film, tranzactie, eveniment?

Analiza de discurs

Definitie

Discurs = Expunere, de obicei pe o tema politica, facuta in fata unei adunari; cuvantare (frantuzism inv.) Tratare in scris a unui subiect de natura stiintifica sau literara – Din fr. discours, lat. discursus. (Dictionarul explicativ al limbii romane – 1975)

Context istoric

Acest discurs a fost rostit la data de 5 ianuarie 1859, in numele Adunarii Legislative, cu ocazia alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite. Cuvantarea a fost tiparita mai intai in foi volante si apoi in „Supliment la nr. 28 al Monitorului Oficial al Moldovei”, Iasi, 28 ian.1859.

Tematica

Discursul este centrat, evident, pe importantul eveniment istoric ce tocmai avusese loc. Totusi, la o citire atenta, se observa existenta a doua teme distincte.

Prima parte a cuvantarii (primele doua paragrafe) reliefeaza importanta istorica a alegerii noului domnitor. Oratorul subliniaza inca de la inceput ca Alexandru Ioan Cuza este primul domnitor moldovean ales de reprezentantii tarii si nu un fanariot trimis de sultan, asa cum se intamplase in ultimii 154 de ani. Evenimentul marcheaza o relansare a autonomiei politice a Moldovei. Pentru a da mai multa greutate spuselor sale, Mihail Kogalniceanu face apel la istorie. Astfel, maretia momentului, precum si importanta demnitatii obtinute sunt reliefate prin evocarea figurii legendare a lui Stefan cel Mare: „Prin inaltarea ta pre tronul lui Stefan cel Mare, s-a reinaltat insasi nationalitatea romana.”

Prima parte se incheie cu o serie de consideratii ale oratorului la adresa noului domn. Prin cuvintele sale, Mihail Kogalniceanu incearca sa demonstreze legitimitatea alegerii facute, sa demonstreze ca noul domn este demn de inalta functie ce ii este incredintata: „Alegandu-te de capul sau, neamul nostru a voit sa implineasca o veche datorie catra familia ta, a voit sa-i rasplateasca sangele stramosilor tai, varsat pentru libertatile publice”.

Partea a doua a discursului dezvolta o noua idee, enuntata in finalul celui de-al doilea paragraf: ”sa aratam lumei aceea ce toata tara doreste: la legi noua, om nou”. Alegerea noului domn nu este doar o schimbare in plan politic, ci una semnificativa, care trebuie sa antreneze puternice transformari in plan social, institutional, dar, mai ales, in planul mentalitatii de conducator: „fa ca legea sa inlocuiasca arbitrariul; fa ca legea sa fie tare, iara tu, […] fii bland, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toti domnii trecuti au fost nepasatori sau rai.”

Noul tip de conducator nu mai este compatibil cu tiparul fanariot; noul domnitor este unul al intregii tari, nu umilul vasal al sultanului sau marioneta boierilor autohtoni: „Nu uita ca daca cinzeci de deputati te-am ales domn, insa ai sa domnesti peste doua milioane de oameni! ”

Noile principii de conducere enumerate in discurs sunt inspirate din principiile moralei crestine si din cele ale Revolutiei Franceze: „Fii simplu, maria-ta, fii bun, fii domn cetatean; urechea ta sa fie pururi deschisa la adevar si inchisa la minciuna si lingusire.”

Discursul se incheie cu traditionalele urari de bine la adresa noului domnitor. Pentru a spori insemnatatea cuvintelor sale, oratorul apeleaza din nou la exemplul istoric. De aceasta data, personajul evocat este Alexandru cel Bun: „Porti un frumos si scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Sa traiesti dar multi ani, ca si dansul; sa domnesti ca si dansul”

Pentru a evita o banalizare a discursului, oratorul impleteste abil urarile de bine adresate domnitorului cu cele adresate tarii; destinul conducatorului este acum strans legat de destinul tarii si binele sau este/trebuie sa fie binele tarii, bine care culmineaza, in viziunea lui Mihail Kogalniceanu cu obtinerea independentei: „<

Limbajul

Mihail Kogalniceanu evita constructiile alambicate si cuvintele prea savante, scopul sau fiind de a-si pune ideile in valoare si de a le face accesibile publicului (atat demnitari cat si masele de cititori), Frazele sunt in general simple, lipsite de insertii inutile. Fiecare fraza este centrata pe exprimarea unei singure idei, maxim doua (rareori).Principiile si notiunile sunt legate in fraze prin intermediul enumerarilor. In acest mod, chiar daca devine ampla, constructia nu-si pierdedin claritate. Repetarea in diverse forme (uneori mai amanuntite) a ideilor, are un dublu rol: de-a lamuri auditoriul, si, in acelasi timp, de-a-i fixa respectivele idei in memorie, de a-i atrage atentia asupra importantei lor.

In ceea ce priveste vocabularul, acesta este adaptat scopului cuvantarii. Oratorul opteaza pentru cuvinte simple, clare, familiare publicului larg. Scopul discursului sau este comunicarea unui mesaj si nu etalarea propriei eruditii. Alaturi de demnitari, mesajul este destinat masei de cititori, categorie de public mult mai larga si diversa. Pentru acestia, un mesaj ambalat in termeni prea pomposi ar fi devenit inaccesibil.

Ca un aspect secundar, se remarca discret prezenta unor cuvinte in forma arhaica: „pre” in loc de „pe”, „epoha” in loc de „epoca” si exemplele pot continua.

Simplitatea limbajului ales mai are o cauza. Natura discursului nu este una rationala, ci emotionala. Nu este o inlantuire de argumente logice, ci o exprimare deschisa a bucuriei, a sperantelor puse in aceasta noua domnie, vazuta ca inceputul unei noi epoci in istoria tarii.(Este graitoare in acest sens folosirea verbelor la modul imperativ: „fa ca legea sa fie tare”, „Fii simplu, maria-ta, fii bun, fii domn cetatean”). Mai presus de idei si principii, acest discurs exprima sentimente, vrea sa impresioneze la modul afectiv. Ori, transmiterea sentimentelor catre public necesita cu precadere un limbaj simplu.

Tonul

Tonul este determinat in primul rand de publicul-tinta al discursului, de cadrul in care va fi rostit. Cadrul este unul oficial, iar publicul este compus din demnitari ai vremii. Astfel, tonul este unul solemn, serios. Inceputul discursului este unul declamativ, pentru a sublinia ideea ce este expusa auditoriului. De altfel, tonul declamativ va fi folosit de orator ori de cate ori va fi nevoie sa atraga atentia asupra unei idei si sa impresioneze publicul („O, doamne! mare si frumoasa iti este misia!” este doar un exemplu).

Alaturi de public, un alt factor de influenta al tonului il constituie ideile si sentimentele cuprinse in cuvantare. Dupa cum am aratat mai sus, natura discursului este una emotionala, scopul sau este transmiterea, in ultima instanta, a bucuriei generata de triumful politic romnanesc, a sperantei intr-un nou inceput. Aceasta speranta, se regeseste, dupa cum era si normal, si in tonul discursului.

Concluzii

Acest discurs este perfect adecvat momentului istoric. Evenimentele perioadei au determinat o stare de euforie, de exuberanta in randul tuturor paturilor sociale. Este o perioada in care latura afectiva devine predominanta. In simile conditii, un discurs rational, lung, bazat pe argumente si demonstratii ar fi fost inutil. Nu era nevoie de nici o demonstratie: noua realitate era unanim acceptata ca un lucru bun. Scopul discursului( dupa cum am mai spus) este altul: de a induce sau de a accentua o stare sufleteasca aparte in randurile publicului. Din acesta cauza, cuvantarea capata caracteristici aparte: este scurta( dureaza aproximativ trei minute), prezinta idei, principii generale intr-un limbaj simplu si clar; astfel se elimina riscul de a plictisi audienta. Efectul puternic al discursului este dat de simpla enuntare a ideilor, impuse ca axiome. Argumentatia lipseste. Daca ar fi existat, riscul ar fi fost dublu: lungirea inutila a discursului si slabirea fortei propriilor afirmatii.*

Potentarea efectului este realizata si prin folosirea de cuvinte cheie menite sa impresioneze: „nationala”, „natie”, „lege noua, om nou”, „fratie” etc.

* Cf. Gustave Le Bon- „Psihologia multimilor”: in cazul unui discurs, o afirmatie insotita de prea multe argumente are efect invers decat cel scontat; sporeste neincrederea publicului.

Ganduri si idei .: Jurământul lui Hipocrate

Ganduri si idei .: Jurământul lui Hipocrate

AGRESIVITATEA

Comportamentul agresiv a fost studiat îndelung de multe persoane, care au încercat să găsească cauzele şi chiar să prevină diferitele stări care cauzează aceste stări de agresivitate.

În următoarele rânduri eu îmi voi exprima opinia şi experinţele mele legate de comportamentul agresiv şi de cei care adoptă acest mod de comportare socială.

Conform definiţiei din dicţionar, agresivitatea este un comportament destructivşi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Există şi o agresivitate calmă, nonviolentă dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei. Agresivitatea se găseşte şi la animale dar acestea o fac sub imperiul nevoii de hrană, nu ca omul care o face din tendinţa competitivă.

Agresivităţii i-a fost acordată o origine ereditară sau instinctivă, dar această teză a fost contrazisă, observându-se atât la animale cât şi la om că agresivitatea este un rezultat al învăţării, al modelării comportamentului în funcţie de mediul de dezvoltare. Dar, unii cercetători au descoperit o aşa zisă genă a agresivitaţii, care se transmite de la tată. Să fie oare acesta motivul pentru care suntem agresivi, dar acele persoane care sunt paşnice, nu au această genă a agresivităţii?

Mediul de dezvoltare îşi pune şi acesta o amprentă serioasă asupra comporatmentului, de exemplu un copil creşte într-o familie în care mama şi tatăl sunt ambii alcoolici, se ceartă şi se bat. Probabilitatea ca acest copil să aibă acelaşi comportament când va deveni adult este foarte mare. Acesta va avea un comportament agresiv faţă de lumea ce-l înconjoară fiindcă a fii violent şi destructiv faţă da el şi faţă de ceilalţi este modul lui de a-şi exprima frustarea ce a acumulat-o pe parcursul vieţii.

Oamenii pot fii agresivi din mai multe motive:

● dorinţa de a fi cel mai „tare”, de exmplu cunosc pe cineva care dacă nu se dă el mare şi nu se simte superior faţă de persoana de lângă el, acesta devine agresiv.

● agresivitatea faţă de lucrurile care nu le sunt pe plac şi agresivitatea colectivă , pentru aceste două agresivităţi citiţi exemplul următor: bătăile de pe stadioane, care sunt între tabere diferite, fiind îndreptate asupra lucrurilor care nu le sunt pe plac, echipa adversă; în aceste bătăi sunt implicaţi mai toţi suporterii, aceştia împărtaşind agresivitatea şi dorinţa de a sării la bătaie a intregii mulţimi

● agresivitatea datorată frustărilor sexuale sau de altă natură

● agresivitatea legată de băutură sau consum de droguri

Această agresivitate poate duce la bătăi, vătămări corporale foarte grave şi chiar până la crime.

Toată lumea este agresivă dar nu aşa tot timpul, ci atunci când suntem supăraţi, frustarţi, sau atunci când cineva ne ameninţă propietatea, agresivitatea prinde proporţii, şi de aceea în cazurile grave ar trebuii apelat la un ajutor profesionist, la psihoterapie.

NEVOI FUNDAMENTALE ÎN COMUNICARE

Există 6 nevoi relaţionale fundamentale (în acelaşi timp ele reprezintă şi obiectivele oricărui proces de comunicare):

1. nevoia de a spune ;

2. nevoia de a fi inteles ;

3. nevoia de a fi recunoscut ;

4. nevoia de a fi valorizat ;

5. nevoia de a influenta ;

6. nevoia de intimitate ;

1. Nevoia de a Spune

Este nevoia de a transmite informaţii celor din jurul nostru. Permanent simţim nevoia să spunem ceva, să arătăm, să explicăm, etc. Dacă simţim nevoia să spunem ceva semnificativ pentru noi şi nu o facem, transmiterea informaţiei se va realiza involuntar, inconştient, într-un mod mascat (Ex: prin stări de tensiune, anxietate, agresivitate, sau chiar somatizări în cazul unui mesaj negativ refulat).

Dar cum şi ce spunem?

Comunicarea se realizează:

· 10% prin cuvinte. Mesajul verbal trebuie sa fie: clar, simplu, uşor de urmărit, să utilizeze un vocabular adecvat persoanei cu care vorbim.

· 30% prin tonul vocii (variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor, rapiditatea vorbirii, calitatea vocii)

· 30% se realizează prin expresia privirii si a feţei (un zâmbet, o încruntare, contactul vizual direct sau evitarea acestuia, durata contactului vizual, etc)

· 30 % se realizează prin expresia întregului corp - gesturi (mişcări ale mâinilor care susţin mesajul), poziţia corpului, orientarea acestuia fata de interlocutor, proximitatea, contactul corporal;

Deci mintea şi corpul reprezintă un sistem complex prin care comunicăm - ele trebuie să se susţină una pe alta.

Din totalul sentimentelor transmise de o persoana:

· 7 % se transmit prin intermediul cuvintelor

· 38 % se transmit prin tonul vocii

· 55 % prin expresia fetei si postura.

Componentele Comunicării non-verbale:

Mimica-privirea: deschisă sau evitantă, fixă sau mobilă; zâmbetul sau grimasele; mişcarea sprâncenelor, etc. Contactul vizual este foarte important în comunicare: s-a demonstrat că nu putem menţine contactul vizual cu o persoană necunoscută mai mult de 0.7 s (media este de 0.4 s). De asemenea s-a demonstrat că într-o conversaţie aproximativ 50-60% din timp comunicarea este susţinuta de contact vizuale intre cei 2 (sau mai mulţi) parteneri.

Gestica - mişcarea mâinilor, bătutul din picior, privitul repetat la ceas, aranjarea ritmică a părului etc. Gesturile pot fi: obişnuite (ex: ridicarea degetelor de către elevi când vor să răspundă, ridicarea mâinii când vrei să opreşti un taxi, gestul de "la revedere", etc); gesturi simbolice (ex: gesturile folosite în interiorul unor grupuri şi a căror semnificaţie este cunoscută numai de acestea).

Postură -poziţia corpului: poziţie relaxată, deschisă, ocupând tot spaţiul în care stăm- încredere în propria persoană; utilizarea numai a unui colt de scaun, mâinile strânse la piept şi cu picioarele încrucişate - închidere, teamă, neîncredere în propria persoană;

Atitudinea - relaxată, gravă, serioasă, închisă, respingătoare, deschisă, ezitantă etc

Vestimentaţia - culorile, accesoriile, modelul hainelor, lungimea sunt toţi atâţia indicatori ai sistemelor personale de valori: stil extravagant, clasic sau sport.

		Bariere în comunicare în timpul transmiterii informaţiilor
	Abordarea din partea emiţătorului			Reacţii posibile ale receptorului
	1. Dirijează, dă ordine "Faci cum spun eu că aşa e bine"			Rezistenţa, combatere
	2. Ameninţare "Dacă te mai aud că te mai plângi vreodată ........"			Resentimente, furie, sentimente negative
	3. Predică, face morală "Ce crezi că la muncă totul e frumos?"; ”Învaţă să ai răbdare"			Închidere, sentimente negative, contra-moralism (combatere).
	4. Consiliază, oferă soluţii "Fă aşa cum spun eu ca aşa e cel mai bine"			Intensificarea dependentei, rezistenţă.
	5. Judecă, critică, condamnă "Nu faci nimic bine"; "Tu eşti de vina ca...."			Scăderea stimei de sine, combatere
	6. Elogiază, secondează "Te-ai descurcat minunat, esti cel maI bun, ca întotdeauna...."			Reacţie de apărare - fie ca mesajul este ca o supra- valorizare (deci data viitoare emiţătorul aşteaptă mai mult), fie că tentativa de manipulare.
7. Încearcă să convingă "Aici ai gresit, uite, daca.... "			Sentimente de inferioritate, inadecvare.
8. Ridiculizează, ia în ras ascultătorul "Atâta efort pentru un lucru atât de uşor", "Te-ai gândit mult pana ai făcut lucrul asta?"			Scăderea stimei de sine, combatere.
9. Analizează, diagnostichează "Problema ta este ca.........", "eşti obosit - vina e......’			Frustrare, frică de a nu fi înţeles
10. Asigură, consolează "Nu iţi face griji, mâine nici nu iţi vei mai aminti			Sentimentul ca nu a fost înteles, ostilitate
11. Interoghează "De ce...? Ce...? Cum. ...?"			Răspunsuri false, omisiuni, reacţii de apărare.
12. Schimbarea subiectului, sarcasm, închidere. "Hai sa discutam de lucruri mai plăcute/mai interesante";			Sentimentul ca argumentele lui nu au fost înţelese, au fost considerate irelevante, puerile, inexistente. frustrare, retragere.

2. NEVOIA DE A FI ASCULTAT, AUZIT, INTELES

Într-o relaţie suntem întotdeauna 3: eu, tu si relaţia dintre noi. În momentul în care spun ceva, important este ca mesajul să ajungă la celalalt în acelaşi fel în care l-am transmis, adică să fiu receptat şti înţeles.

Teste efectuate cu privire la ascultare au demonstrat ca o persoană obişnuită îşi poate aminti numai 50 % din ceea ce a ascultat (dacă este chestionată imediat) şi numai 25% după 2 luni.

Fenomene pot perturba comunicarea:

a. blocajul

b. bruiajul

c. filtrarea informaţiei

d. distorsiunea informaţiei.

a. Blocajul - întreruperea completă a procesului comunicaţional din cauze fizice, materiale sau cauze psihologice (persoană inabordabilă).

Efecte psihologice:

Într-o relaţie directa (faţă în faţă) - stare de jenă şi reacţia de fuga;

Relaţie la distanţă - stări de anxietate, agresivitate, teamă, etc

Limita extrema a blocajului comunicare-+ autismul (imposibilitatea morbidă de a comunica) - este de ordin patologic.

b. Bruiajul- perturbarea parţiala şi tranzitorie din cauze fizice, materiale (sursă de zgomot) sau cauze psihologice. La receptor informaţia transmisă ajunge parţial sau chiar modificat. În aceste cazuri apare nevoia de interpretare şi implicit modificarea semnificaţiei iniţiale a mesajului.

Înţelegerea unui mesaj presupune potrivirea informaţiei primite în tiparele mentale existente (în harta mentală a interlocutorului).

Ce doreşti să îmi comunici	Mesajul iniţial
Ce îmi spui de fapt
Ce înţeleg eu
Ce reţin eu
Ce accept eu
Ce am înţeles eu ca doreai sa îmi comunici	Mesajul final

Harta Mentală

Ce este?

Este o structură congnitivă prin intermediul căreia persoana realizează sortarea informaţiilor, conectarea acestora cu alte informaţii din categorii similare, etc.

Când folosim hărţile mentale ?

În orice proces de comunicare în care suntem implicaţi.

Exista un tipar al hărţilor mentale ?

Tiparele mentale sunt diferite de la persoana la persoana şi de asemenea sunt diferite pentru aceeaşi persoană în diferite momente (ele se schimbă, se adaptează în funcţie de necesităţile mentale actuale).

Ce legătură are harta mentala cu comunicarea?

Comunicarea eficientă presupune împărtăşirea aceluiaşi sens al mesajului, deci potrivirea celor doua hărţi mentale (ale emiţătorului şi receptorului) astfel încât să rezulte acelaşi sens.

c. Filtrarea Informaţiei- transmiterea voluntară şi recepţionarea unei părţi a informaţiei. Receptorul/ emiţătorul apar ca filtre de informaţii. Este întotdeauna voluntară (ţine de intenaţionalitatea subiectului). Factori: psiho-individuali; de natură psiho-socială; de natură psiho-organizaţională (tendinţa şefilor de a nu transmite subordonaţilor toată informaţia).

Efecte negative: degradarea comunicării, nu se transmite exact ce trebuie; amplificarea/ diminuarea semnificaţiei unor informaţii: succesele, nereuşitele; influenţează randamentul muncii.

d. Distorsiunea Informaţiei - degradarea involuntara a informaţiei în cursul transmiterii de la receptor - emiţător, când informaţia are de parcurs mai multe verigi intermediare. Trec mai toate informaţiile însa denaturate.

­

Empatia

Empatia este una din condiţiile necesare şi suficiente care facilitează comunicarea. Empatia presupune acceptarea necondiţionată a ideilor, sentimentelor, credinţelor celuilalt, chiar dacă acestea sunt diferite de propriile modele de referinţă, de modul subiectiv de a privi respectivele informaţii.

Empatia presupune a te pune în postura celuilalt, fără însă a pierde contactul cu propria persoana.

Empatia presupune "rezonanta" cu celalalt

Răspunsuri non empatice	Răspunsuri empatice
Te simţi…	Poate că…
Din punctul tău de vedere…	Mă întreb dacă…
După tine…	Nu ştiu daca am înţeles bine dar …
Daca aş fi în locul tău…	Nu sunt sigur ca am înţeles bine dar…
Ţie ţi se pare că …	Corectează-mă te rog daca greşesc dar…
Gândeşti că…	E posibil ca…
Crezi ca…	Poate ca tu gândeşti că…
Îmi pui că…	Am impresia că vrei să spui că…

Ascultarea Activă (empatică)

· Receptorul este pregătit să asculte-acest lucru se poate transmite atât verbal (am la dispoziţie un sfert de ora numai pentru dumneavoastră, vă ascult) sau nonverbal (adoptarea unei posturi corespunzătoare, deschise; centrarea atenţiei pe celalalt, etc).

· Receptorul menţine contactul vizual cu interlocutorul, încuviinţează, manifestă interes, confirma prin mişcări ale capului faptul că a înţeles mesajul, menţine o poziţie deschisă, transmite interlocutorului expresii ale empatiei (un zâmbet pentru a confirma înţelegerea, un sunet aprobator)

· Receptorul pune întrebări pentru a-şi confirma înţelegerea corectă a mesajului dar nu întrerupe interlocutorul decât atunci când acest lucru este posibil (nu îl face pe interlocutor să îşi piardă ideile, nu întrerupe brusc comunicarea); parafrazează ceea ce spune interlocutorul

· Receptorul luptă pentru a evita distragerile şi rezumă mental din timp în timp receptorul se centrează pe conţinut; cântăreşte faptele evidente; nu judecă, nu evaluează până nu înţelege în totalitate ascultă modulaţiile vorbitorului, tonalitatea vocii, este atent la ritmul respiraţiei acestuia şi încearcă să se adapteze la ele.

Erori in ascultarea activa

a. Exagerarea Chiar îl urăşti pe seful tău

b. Redimensionarea Hai că nu e aşa de rău precum pare

c. Adăugarea Uneori iţi vine sa ii spui cate una

d. Omisiunea te-ai sculat tu cu fata la cearceaf astăzi

e. Anticiparea probabil că iţi doreşti că seful tău să fie dat afară

f. Ramanearea in urma ieri spuneai că "

g. Analizarea - eşti stresat pentru că crezi că seful tău

h. Repetarea de tip "papagal" repetarea cuvânt cu cuvânt a informaţiilor

3. Nevoia de a fi Recunoscut

În orice schimb informaţional între două sau mai multe persoane, deci în orice proces de comunicare inter-personală apare nevoia de a fi recunoscut: nevoia ca celalalt să conştientizeze prezenţa mea, valoarea informaţiei pe care o transmit, etc. Nevoia de a fi recunoscut funcţionează în strânsă legătură cu următoarea nevoie, aceea de a fi apreciat.

4. Nevoia de a fi Apreciat

Este nevoia de a avea sentimentul că sunt importanţi pentru persoanele cu care stabilesc relaţii de comunicare. Trăim într-o societate in care suntem foarte devalorizaţi.I

Vedem întotdeauna ceea ce nu a făcut celalalt, nu şi ceea ce a făcut. Aceste părti negative, repetate de mii si mii de ori sterilizează relaţiile, slăbesc încrederea în forţele proprii, în capacităţile noastre de a realiza ceva. I

Ex2: Un angajat duce la bun sfârşit un proiect foarte important pentru firmă. Obţine o primă, care nici măcar nu este oferită direct de sef, ci îi este oferită odată cu salariul de la contabilitate. El nu va simţi aprecierea pentru ceea ce a făcut. Uneori un simplu "Bravo", spus cu sinceritate, face mai mult decât orice prima.

Măcar din când în când (La anumite intervale de timp), conducătorul organizaţiei trebuie să ofere aprecierile sale directe angajaţilor, pentru a oferi feed-back-ul necesar alimentării imaginii de sine (sunt important pentru şef, pentru organizaţia în care lucrez", "conducerea işi dă seama de valoarea mea şi de importanţa mea pentru firma", etc).

5. NEVOIA DE A INFLUENŢA

Nevoia de a influenţa reprezintă nevoia de a provoca o reacţie, o schimbare de opinii, credinţe, comportamente, atitudini.

Mijloace pentru îmbunătăţirea capacităţii de a influenta:

a. Clarifica-ti obiectivele Dacă ştii clar care este rezultatul la care vrei sa ajungi transmiţând un mesaj, susţinând o conversaţie, etc, iţi va fi mult mai uşor să obţii ceea ce vrei.

b. Structurează-ţi gândirea Desenează sau vizualizează harta mentală a modului cum vei ajunge sa obţii rezultatul. În acest fel iţi va fi mult mai uşor să urmezi paşii necesari pentru a ajunge la obiectivul stabilit.

c. Pregăteşte-te să influenţezi. Atrage cât mai multe informaţii cu privire la tema conversaţiei. Strânge cât mai multe informaţii cu privire la interlocutorul tău: află cum gândeşte, ce tip de prezentare are mai mari şanse de a îl influenţa-verbala, vizual, combinată; găseşte puncte comune pentru a putea iniţia conversaţia: interese comune, etc.

d. Asigură-ţi timpul necesar pentru conversaţie Asigură-te încă de la inceputul conversaţiei că ai timp să parcurgi etapele stabilite anterior pentru atingerea obiectivelor propuse.

e. Argumentează Prezintă-ţi cu claritate obiectivele conversaţiei, argumentează-ţi ideile.

f. Recapitulează Din când în când în timpul conversaţiei recapitulează concluziile intermediare la care ai ajuns. Asta te va ajuta să ştii permanent unde te aflii (comparând cu harta mentala realizata) si cat mai ai de parcurs pana la atingerea obiectivului final.

g. Foloseşte mijloace vizuale. Folosirea mijloacelor vizuale asigură reamintirea de către interlocutor a unei cantităţi mai mari de informaţie din întregul care a fost trimis.

Studiile au arătat ca ne amintim:

20 % din ceea ce auzim

30 % din ceea ce vedem

50 % din ceea ce vedem si auzim

70 % din informaţia despre care s-a discutat (presupune implicarea ambilor parteneri)

90 % din ceea ce aplicam, exersam

În timpul conversaţiei foloseşte scheme, desene, imagini care să îşi susţină argumentele. Lasă aceste scheme interlocutorului. Trecând din nou prin ele, îşi va aminti mult mai mult decât în urma unei simple conversaţii.

Ultimele trei nevoi fundamentale prezentate sunt esenţiale pentru înţelegerea mecanismului prin care se realizează motivarea unei persoane.

· nevoia de a fi recunoscut

· nevoia de a fi apreciat

· nevoia de a influenta

6. NEVOIA DE INTIMITATE

Nevoia de intimitate - fiecare dintre noi avem "grădina noastră secretă" acea parte din noi pe care nu o vom pune nimănui niciodată. De asemenea avem partea noastră de intimitate "în doi" - acea parte pe care o putem împărtăşi numai cu partenerul si care nu va fi transmisa niciodata mai departe de relaţia de cuplu.

Nivelul 5 - discuţiile clişeu - discuţii despre obiecte şi evenimente care nu au nici o legătură cu persoanele care comunica. Ex: discuţiile despre vreme, discuţiile despre politică, fotbal, etc.

Nivelul 4 - raportarea faptelor - acele discuţii în care referirea la propria persoană este implicată dar referirea nu este directa. Ex: "am auzit că…"; "am văzut ieri…", "am fost săptămâna trecuta la.."

Nivelul 3 - evaluări şi idei personale - acele discuţii în care referirea la propria persoană presupune şi un anumit grad de dezvăluire personală (se realizează la nivelul cognitiv). Ex: eu cred că…", "eu sunt.."

Nivelul 2 - sentimente, emoţii- acele discuţii in care referirea la propria persoana presupune dezvăluirea mai profunda (se realizează la nivel afectiv). Ex: "îmi place să…", "mi-e frica să..;"

Nivelul 1 - împărtăşire completă - acele discuţii care presupun deschidere totală, discuţii care se realizează cu persoanele cele mai apropiate (partener, părinte, prieten de suflet, preot, psihoterapeut, etc).

Distantele Spaţiale în Comunicare

Exista 4 tipuri de distanţe: distanţa intimă, distanţa personală, distanţa socială distanţa publică

1. Distanta intimă - aşa numita distanta "corp la corp" - maximum 15 - 40 cm ­este distanţa la care vocea are un rol minor, distanţa în care acceptăm numai persoanele foarte apropiate: parteneri, părinţi, fraţi/ surori.

2. Distanţa personală - este distanta "familiară" - 45-75 cm pana la maxim 125 cm - distanţa în care vocea este familiară, normală, distanţa în care acceptăm persoanele familiare nouă-prieteni, colegi, cunoscuţi.

3. Distanta sociala - 125-210 cm - este distanţa pe care o impunem în schimburile sociale cu persoanele noi pe care le cunoaştem, cu partenerii de afaceri, etc. La aceasta distanţă vocea este plină, distinctă, mai intensă.

4. Distanţa publică - până la 7.50 m- este spaţiul în care acceptăm orice persoana necunoscută. La această distanţă discursurile este formalizat, gesturile sunt stereotipe, formale.

Necesitate şi întâmplare

Necesitatea şi în întâmplarea reprezintă două modalităţi polare (diferite, dar corelate reciproc) de existenţă sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinţe posibile ale acestora.

Necesitatea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din natura internă a acestora şi în condiţii constante se desfăşoară cu inevitabilitate, într-un anumit fel şi nu în altul. Necesitatea determină esenţa şi integrativitatea sistemelor, direcţia lor principală de mişcare şi dezvoltare, anulând sau subordonând alte trăsături sau direcţii de evoluţie ale acestora.

Opusă necesităţii, întâmplarea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă, putând să se producă sau nu, să se producă într-un fel sau altul, fără să afecteze esenţa şi integrativitatea sistemelor.

Deşi, prin rolul lor diferit în determinarea sistemelor, se opun, necesitatea şi întâmplarea se presupun totodată şi se corelează reciproc. Necesitatea caracterizează determinarea calitativă a sistemului, îi condiţionează esenţa, iar întâmplarea îl afectează în mod ocazional şi inconstant, condiţionând particularităţile fenomenalizării esenţei acestuia.

Necesitatea şi întâmplarea sunt moduri de manifestare caracteristice nu numai realului, ci şi ale posibilului; ele nu pot însă caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu posedă atributele de existenţă şi devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizează perspectivele pe care le au sistemele, direcţiile sau tendinţele lor fundamentale de evoluţie, iar întâmplarea creează câmpul de variabilitate în diacronia obiectivă a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilităţilor alternative ulterioare pe care le au acestea.

Aşadar, necesitatea şi întâmplarea sunt modalităţi obiective universale şi complementare ale existenţei şi ale devenirii, aflate într-un raport de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, în stare pură, ci doar în corelaţie şi dependenţă reciprocă, constituind aspecte şi laturi diferite ale structurii şi dinamicii aceluiaşi sistem. Aspectele întâmplătoare însoţesc totdeauna necesitatea, dar se subordonează acesteia, aşa cum particularul se subordonează generalului şi fenomenul, esenţei.

Gândirea materialistă a manifestat în toate epocile preocupare pentru înţelegerea caracterului necesar al desfăşurării necesar fenomenelor; filosofia materialistă premarxistă a mers însă, în mod invariabil, pe linia opoziţiei absolute dintre necesitate şi întâmplare, absolutizând – de regulă – necesitatea şi negând existenţa obiectivă a întâmplării.

În această manieră apare înţelegerea necesităţii lui Democrit, care vede ordinea primară a lucrurilor în mişcarea riguros necesară a atomilor pe verticală. Întâmplarea, considerată de el ca un fenomen necauzal, este exclusă din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusă pe seama ignoranţei.

Materialismul modern a păstrat, de asemenea, convingerea că în natură totul există şi se desfăşoară în mod necesar şi că noi calificăm drept întâmplătoare acele fenomene (necesare) ale căror cauze nu ne sunt încă cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, că un fenomen este calificat ca întâmplător din cauza imperfecţiunii cunoştinţelor noastre şi că aprofundarea acestora duce la suprimarea întâmplării. Iar d’Holbach afirma că “noi îi atribuim hazardului toate efectele a căror legătură cu cauzele lor nu o vedem. Aşadar, folosim cuvântul hazard pentru a ascunde neştiinţa noastră cu privire al cauza naturale care produc efectele…; nu există nici hazard, nici ceva neprevăzut în această natură, unde nu există efect fără cauză suficientă şi unde toate cauzele acţionează pe baza unor legi fixe…” Ba chiar şi societatea este supusă aceleiaşi necesităţi riguroase, toate raporturile şi toate evenimentele fiind cauze la fel de hotărâtoare pentru viaţa socială: “necesitatea care conduce mişcările lumii fizice conduce şi mişcările lumii morale, în care totul este deci supus fatalităţii. …Prea multă acreală în bila unui fanatic, un sânge prea înfierbântat în inima unui cuceritor, o digestie grea în stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei, sunt cauze suficiente pentru a face să se producă războaie.”

Pe linia neînţelegerii corecte a raportului dintre necesitate şi întâmplare merge şi Helvetius, cu deosebirea că el supraapreciază întâmplarea, reducând necesitatea la aceasta; evenimentele din viaţa noastră, apariţia marilor personalităţi, a descoperirilor în artă şi în ştiinţă, toate acestea – credea Helvetius – sunt rezultatul unor întâmplări.

În fapt, între punctul de vedere care absolutizează necesitatea (Democrit, Spinoza, d’Holbach) şi acela care absolutizează întâmplarea (Helvetius) nu există o deosebire principală, întrucât şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu incapacitatea metafizică de a opera o distincţie între necesar şi întâmplător. Pe drept cuvânt, Engels observa că “dacă faptul că o anumită păstaie de mazăre conţine şase boabe, şi nu cinci sau şapte este de acelaşi ordin cu legea mişcării sistemului solar sau cu legea transformării energiei, atunci, în realitatea, nu întâmplarea este ridicată la rangul necesităţii, ci necesitatea este coborâtă până la nivelul întâmplării”.

Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizării necesităţii derivă din identificarea necesităţii cu cauzalitatea şi din modalitatea nedialectică de a privi fenomenele doar în raport cu ele însele. Punctul de vedere al materialismului metafizic este deci acela că dacă nu există fenomen acauzal şi dacă raportul de la cauză la efect este totdeauna necesar, atunci nu există fenomene care să nu fie necesare. Se realizează în acest raţionament o identificare a fenomenului cauzal în genere cu raportul strict dintre cauză şi efect. Or, există legături cauzale nenecesare, care ţin de aspectul contingent al fenomenelor.

Primul pas spre o înţelegere dialectică a categoriilor de necesitate şi întâmplare, precum şi a raportului dintre ele, a fost făcut de Hegel. Cu tot caracterul idealist al concepţiei sale filosofice de ansamblu, potrivit căreia necesitatea şi întâmplarea sunt forme de manifestare şi determinaţii ale ideii absolute, Hegel afirmă caracterul lor cauzal şi desprinde aspecte importante ale raportului dintre ele. El a rezolvat, pentru prima dată, problema înţelegerii necesităţii şi întâmplării prin raportarea lui la esenţa fenomenului considerat, prin prisma raportului dintre intern şi extern. Necesarul este, pentru Hegel, “… raportarea la sine, în care condiţionarea prin altul este înlăturată”, adică ceea ce rezultă din conţinutul propriu al sistemului. Cât priveşte întâmplarea, el scrie: “în consecinţă, considerăm contingentul ca ceva ce poate să fie sau să nu fie, ce poate să fie aşa sau altfel şi a cărui fiinţă sau nefiinţă, a cărui fiinţare într-un fel sau altul este întemeiată nu în el însuşi, ci în altul; … dacă ceva este contingent şi posibil, depinde deci de conţinut”.

Necesitatea şi întâmplarea se referă deci la raporturi şi stări obiective existente deopotrivă în realitate. Atât necesitatea, cât şi întâmplarea au caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se referă doar la faptul că prima se întemeiază pe cauze esenţiale şi interne, iar cea de a doua pe cauze neesenţiale, laterale sau externe. De exemplu, în raport cu necesitatea internă a dezvoltării plantelor, seceta sau grindina care determină calitatea proastă a recoltei într-o regiune agricolă sunt fenomene întâmplătoare, întrucât nu decurg din esenţa proceselor vitale ale plantelor; ele puteau să nu se producă, după cum putea să se producă într-o măsură mai accentuată sau mai puţin accentuată. Dar dacă s-au produs, ele determină în mod necesar efectul (calitatea slabă a recoltei).

Fiind date cauza şi condiţiile acţiunii ei, efectul apare în mod necesar. Întrucât cauza este întâmplătoare (în raport cu plantele), întregul proces de generare a cauzei şi a producerii efectului apare ca un fenomen întâmplător. Procesul amintit este însă întâmplător numai în raport cu necesitatea dezvoltării normale a plantelor din zona respectivă. Grindina sau seceta sunt întâmplătoare în raport cu recolta, dar rezultă cu necesitate din factorii meteorologici care le-au generat. Acelaşi fenomen este necesar în raport cu cauzele şi cu condiţiile proprii din care apare, dar este întâmplător în raport cu alte fenomene; nu există fenomene absolut necesare sau fenomene absolut întâmplătoare. Toate fenomenele au o întemeiere cauzală, dar apar ca necesare sau întâmplătoare numai în raporturi diferite şi în condiţii concrete diferite. Cum nu există sisteme izolate, toate aflându-se în raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interacţiuni necesare şi întâmplătoare.

Caracterul necesar sau întâmplător al unui fenomen depinde de structura şi dinamica raporturilor obiective cu contextul în care fiinţează şi nu de cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor care-l provoacă. În raport cu necesitatea, întâmplarea are un caracter inconstant, fapt care la nivelul cunoaşterii se manifestă adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor şi evenimentelor întâmplătoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. Întâmplările sunt însă fenomene frecvente în dinamica obiectivă a sistemelor, ele influenţând procesele necesare şi – de aceea – cunoaşterea nu este indiferentă faţă de ele. Măsura în care întâmplările sunt sau nu cunoscute afectează posibilitatea de prevedere a lor şi – prin aceasta – succesul acţiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu afectează nicidecum caracterul lor întâmplător şi nici conţinutul lor cauzal şi obiectiv.

Raportul dialectic dintre necesitate şi întâmplare se concretizează într-o serie de aspecte, dintre care vom analiza pe cele mai importante.

Necesitatea şi întâmplarea nu au caracter absolut, ci relativ; după cum am văzut, ceea ce într-un anumit raport sau în anumite condiţii date este necesar poate fi întâmplător într-un alt raport sau în alte condiţii. Caracterul relativ al necesităţii şi întâmplării se manifestă şi în raport cu schimbarea condiţiilor (funcţie de loc şi de timp), necesitatea şi întâmplarea putând trece una în cealaltă. Darwin arată că, pentru o anumită specie cu caracteristici ereditare date, apariţia unor însuşiri noi sub acţiunea unor condiţii de mediu este întâmplătoare, dar pe măsură ce acestea se generalizează şi răspund mai adecvat adaptării în condiţii noi, ele devin necesare, se fixează în zestrea ereditară a speciei, în timp ce alte însuşiri mai vechi devin inutile, întâmplătoare. În acelaşi sens, schimbul de produse era un fenomen întâmplător în formaţiunile precapitaliste, necesară fiind economia naturală; odată cu accentuarea diviziunii sociale a muncii şi cu generalizarea producţiei de mărfuri, economia naturală a devenit un fenomen întâmplător, iar schimbul de mărfuri un fenomen necesar.

Necesitatea şi întâmplarea sunt într-un raport dialectic şi în sensul că ele nu se manifestă niciodată în stare pură, ci coexistă, în toate cazurile, în mod unitar, în aceeaşi realitate; întâmplarea este întotdeauna o completare a necesităţii la nivelul concretului. Necesitatea constituie conţinutul esenţial al procesului, ceea ce trebuie să se producă, iar întâmplarea reprezintă modul specific, particular de a se produce. Astfel, venirea primăverii după iarnă este un fenomen necesar, dar care se înfăptuieşte totdeauna prin aspecte întâmplătoare, cum ar fi: zile mai călduroase şi mai însorite sau, dimpotrivă, mai reci şi mai ploioase; printr-un avans sau o întârziere în raport cu ciclul obişnuit al succesiunii anotimpurilor etc.

Astfel, întâmplarea este forma de manifestare a necesităţii: orice fenomen se realizează ca necesitate numai în forme întâmplătoare şi apare – la prima vedere – ca i sumă de întâmplări. Referindu-se la acestea, Engels preciza că “ceea ce se afirmă ca necesar se compune în întregime din întâmplător şi că pretins întâmplătorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea”.

În domeniul vieţii sociale, în ştiinţă, în cultură etc., asemenea fenomene se întâlnesc în mod frecvent. De exemplu, toate marile personalităţi istorice apar în mod întâmplător în raport cu necesitatea rolului social pe care îl îndeplinesc. În istoria ştiinţei, întâmplarea poate interveni nu numai în ce priveşte persoana care formulează o teorie sau alta, necesară în condiţiile date, ci şi în modalitatea concretă în care se înfăptuieşte o descoperire. Astfel, descoperirea radioactivităţii, ca fenomen posibil şi necesar la sfârşitul secolului trecut, a fost întâmplătoare; Bequerel, care studia în acea vreme proprietăţile uraniului, a lăsat în mod întâmplător într-un sertar al biroului o bucată de minereu de uraniu alături de o cutie cu plăci fotografice şi, la developarea acestora, a constatat fenomenul degradării lor. Cum savantul ştia că lumina nu putea străbate cutia şi hârtia neagră în care erau păstrate plăcile, a presupus că clorura de argint s-a descompus sub influenţa unor raze invizibile a căror sursă nu putea fi decât minereul de uraniu. Repetând experienţa în condiţiile izolării depline a altor factori care ar fi putut produce acelaşi fenomen, Bequerel a ajuns la concluzia că uraniul emite în mod spontan radiaţii, iar mai târziu a fost cercetată natura acestora. Întâmplătoare sunt modalitatea, împrejurările concrete precum şi persoana care a descoperit fenomenul radioactivităţii, descoperirea în sine fiind necesară în contextul cercetărilor din acea epocă. De fapt, întreaga dezvoltare a culturii umane ne apare legată în mod necesar de numele unor personalităţi marcante; dar tocmai acesta este aspectul întâmplător. Necesară este doar apariţia, într-o anumită epocă, a unor fenomene de cultură, în timp ce numărul şi numele iniţiatorilor lor, formularea iniţială mai completă şi mai consecventă sau mai puţin completă şi consecventă, câţi şi cine anume aduc completările ulterioare, forma de expunere şi difuzarea lor – toate acestea sunt întâmplătoare, moduri diferite de manifestare a necesităţii.

În sfârşit, o formă distinctă de manifestare a legăturii dintre necesitate şi întâmplare o constituie faptul că necesitatea îşi croieşte drum prin mulţimea întâmplărilor, sau, altfel spus, se manifestă sub forma mediei statistice a acestora. Această relaţie între necesar şi întâmplător se manifestă în cadrul colectivelor (statistice), al ansamblurilor alcătuite dintr-un număr mare de elemente. Elementele (individuale) pot fi guvernate, în mişcarea lor, de legi proprii, datorită cărora se comportă deosebit unele faţă de altele. La această comportare diferenţiată a elementelor unui colectiv statistic contribuie şi acţiunea unor factori întâmplători, neconstanţi care intervin în sistem fără a ţine de structura internă a acestuia (este vorba de aşa-numiţii factori aleatori). În schimb, ansamblul de elemente, în calitate de sistem, manifestă o tendinţă constantă de comportare care se repetă şi care se realizează sub forma mediei de comportare a elementelor subordonate. De exemplu, fiecare electron dintr-un fascicul care străbate o reţea de difracţie se abate în mod întâmplător de la direcţia iniţiată a mişcării şi nimereşte într-un anumit punct al ecranului. Dar fasciculul de electroni se dispune pe ecran în acelaşi fel, ori de câte ori s-ar repeta experienţa. Distribuţia constantă a fasciculului reprezintă o necesitate.

Această necesitate care se manifestă prin masa întâmplărilor este o necesitate de un tip deosebit, o necesitate statistică; ea guvernează şi caracterizează mişcarea ansamblurilor şi nu pe aceea a fenomenelor individuale. Natura vie, precum şi viaţa socială sunt dominate, în mod preponderent, de necesităţi de acest tip.

Unitatea dialectică dintre necesitate şi întâmplare (manifestată prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocă a uneia în cealaltă, prin completarea necesităţii de către întâmplare, prin manifestarea conţinutului necesar al proceselor în forme întâmplătoare) nu înseamnă confundarea lor, reducerea uneia la cealaltă, ştergerea deosebirilor dintre ele pe plan funcţional în determinarea structurii şi dinamicii sistemelor. Necesitatea are întotdeauna rolul determinant în mişcarea şi dezvoltarea sistemelor, în structurarea esenţelor, a întregului, independent de modul concret, particular în care se realizează trecere de la potenţialitate la actualitate. Întâmplarea concurează particularităţile concrete ale realizării unui fenomen; ea este, de aceea, subordonată necesităţii şi joacă un rol condiţionat în dinamica fenomenelor; ea determină câmpul de particularitate în raport cu ceea ce este general în evoluţia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenţelor.

Munca si stresul

Credinţa ca evenimentele sînt personal controlabile poate crea un echilibru al muncii plătite şi muncii de acasă, din gospodărie, făcandu-i pe oameni să fie mai puţin stresaţi?

Acestei întrebări îi răspunde Ruth Weston într-un articol din "Family Matters" nr. 28, aprilie 1991, revistă a Institutului Australian de Studiere a Familiei. Abilitatea de a controla evenimentele a fost descrisă adesea ca fiind foarte importantă pentru siguranţa de sine reală şi pentru starea de confort psihic şi, în consecinţă, ca un scop înalt, împărtăşit de majoritatea oamenilor. Mai mult, indiferent de controlul personal real, o credinţă generală în controlul personal asupra circumstanţelor a fost considerată drept o resursă importantă pentru depăşirea dificultăţilor vieţii, sporind confortul psihic şi reducînd stresul.

S. Kobasa, în lucrarea "The Hardy Personality: Toward a Social Psychology of Stress and Health", 1982, descrie existenţa unui simţ al controlului personal ca o componentă a "durităţii" - o dispoziţie de personalitate care reduce stresul schimbărilor majore în viaţă, cum ar fi desfacerea căsniciei, pensionarea, schimbarea domiciliului. Kobasa afirmă că o persoană "severă" este mai puţin de aşteptat să se îmbolnăvească după expenenţa acumulării unor astfel de evenimente. Contrar, un simţ al lipsei puterii a fost adesea tratat ca o disfuncţie care ar putea conduce la o stare de depresie cronică.

Ne putem aştepta, deci, ca persoana care încearcă o echilibrare a cerinţelor familiei şi muncii plătite să fie în stare să învingă stresul schimbărilor, să fie atentă la aspectele bune, pozitive a1e vieţii, să evite depresia şi să rămînă sănătoasă dacă realizează controlul asupra modului său de viaţă.

Totuşi există o confuzie în literatură privind noţiunea de control şi cum ar putea fi el măsurat. Conceptul lui Patter (1966) de "locus al controlului", puternic influent, afirmă că oamenii dezvoltă o expectaţie genera1izata, în sensul dacă evenimentele care li se întamplă sînt cauzate de către ei înşişi (o "orientare internă") sau de către alţi oameni, de soartă, noroc ori şansă (o "orientare externă"). Patter crede că acest locus al orientării controlului este mai de aşteptat să influenţeze modul în care oamenii interpretează evenimentele noi şi ambigue.

Importanţa crescută acordată încrederii în control a produs în literatura de specialitate proliferarea scalelor de măsurarea "locului controlului". In mod eronat, cercetătorii au presupus adesea că aceste sca1e măsoară calităţi precum simţul competenţei sau măiestria cle a depăşi evenimentele. Totuşi există o diferenţă între conceptul de locus al controlului şi competenţă.

R. Lazarus şi S. Folkman, în 1984, în lucrarea "Stress, Appraisal and Coping", arată că părerile despre control sînt diferite şi conforme cu modelul de stres psihologic al unei persoane, model dependent cle gradul în care o persoană se simte provocată sau ameninţată de cerinţele vieţii. Un simţ al ameninţării intervine atunci cînd o persoană se îndoieşte de abilitatea ei de a învinge cerinţele importante ale vieţii. Dacă o persoană este ameninţată, este de aşteptat să devină anxioasă sau îngrijorată. Pe de altă parte, intervine un simţ al controlului cînd ea crede că poate, cu un efort considerabil, să conducă solicitările vieţii şi se centrează pe ele ca să facă experienţa plăcută.

Totuşi, Lazarus şi Folkman au scos în evidenţă faptul că există perioade cînd credinţa în controlul personal poate spori simţul ameninţării. Astfel, o mamă care doreşte să preîntîmpine neajunsurile financiare prin luarea unei slujbe întregi, este în situaţia de a-şi părăsi copiii în instituţii de îngrijire; ea poate găsi acest stil de viaţă foarte stresant în condiţiile în care crede cu fermitate că "locul mamei este în casă" sau că relaţiile ei cu copiii se vor deteriora dacă sînt daţi altora spre îngrijire.

Lazarus şi Folkman subliniază faptul că anumite scopuri ale controlului pot coexista, acoperind atît circumstanţele externe, cît şi stările interne - cle exemplu, schimbînd condiţiile externe, tolerînd durerea, controlînd reacţiile, păstrînd imaginea de sine şi menţinînd morala.

Astfel, oamenii pot încerca să armonizeze cerinţele muncii plătite şi ale celei făcute acasă, în gospodărie ca să sporească propriie resurse. De exemplu, ei pot delega responsabilităţi, în felul acesta renunţînd la un anume contro, dar, in acelaşi titnp, conducînd la indeplinirea unor sarcini necesare. Alţii pot încerca să-şi schimbe propriile scopuri - de exemplu, ei pot învăţa să tolereze gospodăria (casa) mai în dezordine sau să coboare aspiraţiile profesionale. Deşi ei pot să nu realizeze acest lucru, strategiile de a depăşi dificultăţile reprezintă forme diferite de exercitare a controlului.

In general deci, pare că un simţ al controlului personal poate ajuta oamenii să depăşească greutăţile şi să se bucure de echilibrarea muncii plătite cu cea de acasă. Pe de altă parte, poate fi foarte demoralizant să descoperi cum, contrar principalelor noastre expectaţii şi ale a1tora, nu putem stăpîni cerinţele vieţii. Unele din cerinţele "dificile" pot fi cele pe care le producem singuri. Modificîndu-ne scopurile, stabilind priorităţi şi delegînd responsabilităţi, putem reduce presiunile exercitate asupra noastră şi, plini de speranţă, să menţinem un simţ al controlului şi deci al confortului psihic.

Motoo-uri

In viata este bine sa avem reguli si principii dupa care sa ne ghidam , altfel vom fi precum trestia in bataia vintului.

1. Omul nu poate intelege mai mult decit cunoaste el in realitate.

2. Cand un om greseste fata de tine o data, in mod voit (cu buna stiinta), el tinde sa greseasca la infinit fata de tine.

3. Niciodata sa nu incerci sa convingi un ignorant de un lucru anume, care pe el nu-l intereseaza deoarece vorbesti cu peretii.

4. La omul prost nu prostia te mira, ci modul cum intelege lucrurile.

5. La omul prost, cu cat prostia sa este mai mare cu atat creste si rautatea sa.

6. Degeaba esti o comoara de afectiune daca nu o lasi sa se vada, astfel oamenii vor vedea doar saracia afectiva pe care o afisezi.

7. In relatiile cu oamenii daca zambesti ai un avantaj de 50%, fata de cei cu care comunici, relationezi.

8. Cand intri intr-o casa respecti regulile acesteia, daca nu, nu ai ce cauta in ea.

9. Este mai usor sa intretii curatenie decat sa faci.

10. In viata daca sti sa tii de banii marunti cei mari au grija singuri de ei.

11. Un om cu adevarat puternic ( personalitate si caracter), are curajul sa-ti spuna in fata tot ce crede despre tine, tot ce-i bun si ce-i rau.

12. Cel mai moral om este acela care nici macar in vis nu a infaptuit acel lucru pe care tu l-ai facut in realitate.

13. In viata nimic nu ne este cuvenit, aceasta este doar falsa impresie despre realitate.

14. Dorintele noastre launtrice ne fac sa credem ca anumite lucruri sunt reale, dar ele nu sunt decat dorinte.

15. Sinceritatea este buna in fata celor care stiu sa o aprecieze cu adevarat, si la rindul lor sunt sinceri cu altii.

16. Siguratatea este un lucru care te determina sa meditezi mai mult asupra vietii tale si a altora, asa tinzi sa devii un mic filosof.

17. Dansul, este limbajul vietii sexuale ale unui individ.

18. In viata sa-ti para rau de ceea ce nu ai facut, nu de ceea ce ai facut.

19. In viata regretam atunci cand ne dam seama ca am gresit, dar nu mai putem face nimic.

20. Cand esti mic toti te tin in brate, cand esti mare ii tii tu pe toti in brate, dar cand esti batran toti iti dau cu piciorul fiindca nu mai au nevoie de tine .

21. Intotdeauna cand vorbesti cu cineva incearca sa vezi dincolo de paravanul afisat de acea persoana si atunci ii vei cunoaste adevarata fata.

22. Este mult mai usor sa descoperi defectele oamenilor decat sa le vezi calitatile lor.

23. Incearca sa fii intelegator cu cei din jurul tau, caci si ei la rindul lor vor fii intelegatori cu tine, cand este cazul.

24. Compromisurile sunt facute de acei oameni care nu au suficienta incredere in fortele proprii, de a se descurca si singuri fara ajutorul altora.

25. Femeia este cel mai frumos dar de la dumnezeu pentru barbat, dar gura sa o face sa

fie cate odata o mare pacoste pentru barbat, ci nu un dar.

26. Cu cat astepti mai putin de la oameni cu atat ramai mai putin dezamagit de ei.

27. Ofera tot ce poti din tine, dar nu astepta nimic in schimb, atunci esti cel mai fericit om din lume.

28. Batranii sunt precum copii, daca nu le oferi tu suficienta afectiune si-o iau singuri, sub diferite moduri, numai de ei stiute.

29. Cand ai de-a face cu oamenii trebuie sa ai grija sa nu lasi ambiguitati in ceea ce spui si in ceea ce faci, altfel suporti consecintele greselilor tale.

30. Egoistul traieste cu impresia ca totul i se cuvine, asta din cauza ca asa a fost invatat prin educatie, cultura, anturaj, etc.

31. Oamenii prefera sa le spui minciuni frumoase, decat sa le spui un adevar crud.

32. Avarul, este cel mai darnic om din lume fiindca dupa moartea sa lasa celorlalti tot ce a agonisit toata viata.

33. Sunt unii oameni care sunt atit de darnici incat traiesti cu impresia ca o sa moara maine, iar altii atat de zgarciti ca si cum ar trai o vesnicie.

34. Experienta vietii ne invata atit de multe, incat la nici o scoala din lume nu le inveti.

35. Darnici, sunt acei oameni care iti dau putin din bogatia lor.

36. Marinimosi, sunt aceia care iti dau din putinul pe care-l au, fara sa le para rau.

37. Viata este atit de frumoasa, dar noi ne-o facem grea ,sau poate ne-o fac altii.

38. Gelosul, este acel individ care traieste cu impresia ca ofera prea multa afectiune si nu primeste deloc, sau mai putin decat ofera.

39. Suntem posesivi cu acei oameni pe care ii iubim si ne este frica sa nu-i pierdem, dar posesivitatea noastra ii indeparteaza de noi mai mult decat ne imaginam.

40. Din cauza problemelor noastre nerezolvate, tindem sa acuzam pe altii pentru cele mai mici esecuri ale noastre.

41. Unii oameni folosesc minciuna ca pe o unealta ca sa realizeze mai mult in viata decat ar fi realizat fara ea, asta din cauza slabiciunilor si golurilor mari pe care le au.

42. Cel ce traieste impacat cu sine, traieste impacat cu toata lumea.

43. In viata este bine sa vedem lucrurile asa cum sunt, nu asa cum am dori noi sa fie.

44. Dragostea adevarata este atunci cand suntem capabili de sacrificiul suprem in favoarea celor apropiati noua.

45. Viata este o intreaga filosofie, depinde cum o percepe fiecare individ in parte.

46. Oamenii rebeli sunt acei oameni slabi care sunt nemultumiti de ei si vor sa schimbe ceva in viata lor, dar nu pot sa faca prea multe pentru ca se vor intoarce de unde au plecat, asta din cauza slabiciunilor pe care le au.

47. Oamenii lipsiti de valoare spirituala isi pun obiecte de pret pe ei ca sa-si compenseze lipsurile spirituale pe care le au.

48. Unui om i se poate vedea inteligenta si cultura dupa modul cum isi pune cate o intrebare si cate raspunsuri gaseste la ea. Cel inferior gaseste un singur raspuns, cel mediu gaseste doua raspunsuri, cel superior gaseste trei raspunsuri, geniul gaseste cel de-al patru-lea raspuns pe care ceilalti trei nu l-au gasit.

49. Daca spui un lucru bun despre tine lumea spune ca te lauzi, daca spui un lucru rau despre tine toti te cred.

Motivatia

Caracterizare si definitie

Omul desfasoara multe activitati: mananca, se joaca, invata, colectioneaza lucrari de arta, isi agreseaza semenii, ii ajuta, etc. O trasatura comuna acestor activitati este motivatia, fiind primul lor element cronologic.

A cunoaste motivatia unei persoane echivaleaza cu gasirea raspunsului la intrebarea ,,de ce’’ inteprinde o activitate. Raspunsul este dificil, deoarece cauzele declansatoare sunt multiple si nu se pot reduce la stimulii externi. Activitatea, reactiile sunt declansate si de cauze interne; ansamblul lor a fost numit motivatie de la latinescul motivus (care pune in miscare). Pentru unii psihologi, motivul este numele generic al oricarei componente a motivatiei fiind definit ca fenomen psihic ce declanseaza, directioneaza si sustine energetic activitatea. Componentele sistemului motivational sunt numeroase, variaza ca origine, mod de satisfacere si functii, clasificarea si explicarea lor fiind controversate. Cei mai multi psihologi accepta azi ca motivatia umana include trebuinte, tendinte, intentii, dorinte, motive, interese, aspiratii, convingeri.

Pentru descrierea motivatiei s-au utilizat in psihologie metafore construite pe baza unor notiuni imprumutate din fizica.

Motivatia actioneaza ca un camp de forte (Kurt Lewin) in care se afla atat subiectul cat si obiectele, persoanele, activitatile. Pentru a caracteriza o componenta a motivatiei s-a folosit conceptul de vector care poseda in fizica: marime, directie si sens. Analog vectorilor fizici, vectorii-motivatiei sunt caracterizati prin intensitate, directie si sens, proprietati care pot fi masurate prin anumite metode psihologice. Directia si sensul unui vector exprima atractia, aproprierea sau evitarea sau respingerea. Intensitatea lui, se regaseste in forta de apropiere sau respingere. Intre motivatiile active la un moment dat, ca si intre fortele fizice, pot exista relatii diverse, dar mult mai complexe.

Rolul motivatiei

Motivatia este esentiala in activitatea psihica si in dezvoltarea personalitatii:

- este primul element cronologic al oricarei activitati, cauza ei interna;

- semnalizeaza deficituri fiziologice si psihologice (ex: foamea semnalizeaza scaderea procentului de zahar din sanga sub o anumita limita, in vreme ce trebuinta de afiliere este semnalizata de sentimentul de singuratate);

- selecteaza si declanseaza activitatile corespunzatoare propriei satisfaceri si le sustine energetic (trebuinta de afirmare a unui elev declanseaza activitati de invatare, participare la concursuri);

- contibuie, prin repetarea unor activitati si evitarea altora, la formarea si consolidarea unor insusiri ale personalitatii (interesul pentru muzica favorizeaza capacitatea de executie a unei lucrairi muzicale).

La randul ei, personalitatea matura functioneaza ca un filtru pentru anumite motive: cele conforme orientarii ei generale sunt retinute, cele contrare sunt respinse

Sistemul motivational

Componentele sistemului motivational sunt numeroase, variaza ca origine, mod de satisfacere si functii. Asa cum s-a afirmat, motivatia umana include trebuinte, motive, interese, convingeri, tendinte, intentii, dorinte, aspitarii

1.Tendintele sunt componente ale motivatiei care semnalizeaza o stare de dezechilibru fiziologic sau psihologic. Ele sunt traite ca stari de agitatie, alerta interioara, tensiune. Din numeroasele clasificari ale trebuintelor mai utila in explicarea diferentelor de comportament dintre indivizi, pare cea realizata de A. Maslow, psiholog american, numita si piramida trebuintelor (1954)

Ulterior in 1970 el a mai adaugat trei trepte:

- trebuite cognitive: a sti, a intelege, a invata, a descoperi;

- trebuinte estetice: de ordine, de simetrie, puritate, frumos, respuingere

- trebuinte de concordanta: acord intre cunoastere, afectivitare, actiune

Psihologul american clasifica trebuintele si astfel:

a. Trebuinte inferioare prezente la om si la animale, dar satisfacute de primul diferit si trebuinte superioare specifice omului si plasate spre varful piramidei.

b. Trebuinte homeostazice si trebuinte de crestere. Homeostazia este o notiune imprumutata din fiziologie si care denumeste tendinta organismului de a mentine constanti parametrii mediului intern, asa cum un termostat mentine temperatura intr-un congelator. Prin extensiune, s-a utilizat termometrul si pentru relatia dintre persoana si mediu. Trebuintele homeostazice explica doar activitatea de adaptare. Trebuintele de crestere nu urmaresc mentinerea starii date, ci atingerea unor parametrii superiori, ce presupun perfentionarea.

Cunoasterea ierarhiei trebuintelor sete utila in explicarea comportamentelor deoarece:

- diferite trepte apar pe rand in funtie de dezvoltare psihica, prima cuprinzand trebuinte dezvotandu-se in copilarie, adolescenta sau mai tarziu

- intensitatea trebuintelor scade de la baza spre varf;

- o trebuinta superioara nu se satisface decat daca n-au fost satisfacute intr-o oarecare masura, cele inferioare ei, (este dificil pentru un profesor sa activeze trebuinta de a sti a unui elev daca cele de hrana si adapost nu sunt satisfacute);

- cu cat o trebuinta este mai inalta, cu atat este mai caracteristica pentu om.

Dupa criteriul genezei, psihologii diferentiaza trebuintele primare, innascute, care tind sa se manifeste la toti indivizii, in toate timpurile si trebuinte secundare dobandite numai de unii indivizi. S-a presupus ca trebuintele secundare se dezvolta din cele primare, dar dupa formare funcioneaza independent de ele. Satisfacerea trebuintelor fiziologice ale unui sugar este asociata cu aprobarea mamei. Treptat, aprobarea adultilor este folosita pentru a sustine invatarea mersului sau a vorbirii. Copilul devenit elev invata la inceput pentru a face placere parintilor, apoi este absorbit de studiu. La preadolescenti fumatul sau consumul de alcool sunt initial activitati realizate pentru satisfacerea nevoii de afilierea la grupul de egali si apoi devin obisnuinte. In funcie de oferta comrciala sau culturala apar trebuinte noi care sunt doar mijloace pentru satisfacerea unor trebuinte devin ulterior motive ale altor activitati. De exemplu automobilul a fost la inceput un mijloc pentru satisfacerea trebuintei de confort, dar a devenit treptat un motiv pentru ore de lucru suplimentate din care sa se castige mai mult. Astfel, aria trebuintelor uname este in continua diferentiere si extindere, determinand aparitia unor comportamente anterioare cat si fata de etapele instoriei trecute. Nesatisfacerea trebuintelor duce la stingerea lor.

Este posibila si aparitia unor anomalii in satisfacera trebuintelor primare: astfel persoanele cu bulimie nevrotica (pofta de mancare exagerata) desi isi satisfac nevoia de hrana, continua sa manance; s-a observat ca acest comportament insoteste de multe ori carentele afective , prin supraalimentare, subiectul compensandu-si nevoia de dragoste. La polul opus, anorexia mentala (lipsa poftei de mancare) se presupune ca ar fi deretminata de un conflict cu anturajul, in special cu mama.

Daca in calea satisfacerii unei trebuinte exista un obstacol, apare o stare de incordare numita frustrare. Raspunsurile la frustare sunt diferite, cel mai frecvent fiind agresivitatea. Frustarea este un fenomen inevitabil in viata psihica; cand este moderata, ea are efecte benefice asupra dezvoltarii personalitatii. Astfel imposibilitatea indeplinirii iubirii datorita diferentelor de statut poate determina o munca indarjita pentru a urca in ierarhia sociala. Datorita caracterului inevitabil al fustrarii, personaluitatiile echilibrate poseda toleranta la frustare, suportand, in a numite limite, stari de tensiune intensa fara a dezvolta comortamente patologice. In legatura cu trebuinta , circula si alte notiunu mai vag definite.

Dorinta este trebuinta constientizata

Tendinta (impulsul sau propensiunea) este trebuinta aflata in starte de exicitabilitate accentuata care determina o portiune spre miscare, actiune spontana

Intentia este tendinta cu un grad superior de alaborare mentala, orientata spre un scop.

Valenta este forta de atractie sau de respingere exercitata de lucruri, persoane, activitati (obiecte psihologice) asupra unui subiect, rezulta din interactia proprietatilor obiectelor cu trebuinte le subiectului; este pozitiva cand proportiile obiectului corespund unei trebuinte; este negatica in caz contrar, determinand respingerea.

2.Motivele sunt trebuinte atat de puternice incat determina, declanseaza actiunile, activitatiile prin care se satisfac. Ele poseda doua segmente corespunzatoare functiilor motivatiei:

- segmentul energizant, forta cu care este declansata si sustinuta activitatea (aspectul orientativ – directional)

Vectorii-motive nu exista izolati ci formeaza grupuri sau constlatii de motive. Intr-o constelatie relatiile dintre motive sunt analog celor dintre fortele fizice:

- motive diferite pot avea aceeasi directie si acelasi sens, energia lor cumulandu-se; un elev invata pentru a primi o nota mare, pentru ca doreste sa se afirme in grup sau pentru ca este interesat de un domeniu;

- motivele pot avea orientari diferite, fiecare vizand realizarea altei activitati; poti dori sa vizionezi un spectacol sau sa mergi in excursie la munte. Uneori aceste activitati se ordoneaza in timp, satisfacandu-se succesiv; cand nu este trait pe plan subiectiv ca o stare de tensiune foarte puternica, care se cere inlaturata.

Cea mai buna sistematizare a conflictelor este si azi considerata cea a lui Kurt Lewin (1931) El diferentiaza:

1. conflicte de apropiere – apropiere

2. conflicte de evitare – evitare

3. conflicte de apropiere – evitare

Manelarul (definitie psihologica)

Om fara vointa, fara tarie de caracter, fara cultura, om moale, usor influentabil (spiritul de turma), se lasa purtat de valul prostiei, mereu in cautarea noului (chiar daca acest "nou" este bun sau rau: nu conteaza, el este la moda!) (imitator), fricos, se simte in siguranta si prinde curaj numai intre prietenii lui manelari, 8-10 clase. Provine din familie destul de proasta, cu parinti betivi, someri, analfabeti, etc.

Singurele subiecte de discutie:

1. muzica (manele) - stiu tot ce misca, si ce a mancat la pranz Adrian the wonder-boy;

2. fotbal;

3. moda: ce treninguri se mai poarta si ce adidasi albi (iarna)/slapi(vara) mai sunt la moda;

4. Femei - numai la nivelul sexului;

5. Agronomie - care seminte sunt mai bune.

Jurământul lui Hipocrate

Jur pe Apolo medicul, pe Asclepios, pe Higeea şi Panaceea, pe toţi zeii şi zeiţele, luându-i ca martori că voi îndeplini, pe cât mă vor ajuta puterile şi priceperea, jurământul şi legământul care urmează:

Pe învăţătorul meu într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi la nevoie îi voi indestula trebuinţele, pe copiii săi îi voi privi ca pe nişte fraţi şi dacă vor dori să devină medici, îi voi învăţa fără plată şi fără să le cer vreun legământ.

Preceptele, lecţiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei, fiilor învăţătorului meu şi ucenicilor uniţi printr-o făgăduială şi printr-un jurământ, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva.

Voi indruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor pe cât mă vor ajuta puterile şi mintea şi mă voi feri să le fac orice rău sau orice nedreptate.

Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri, dacă îmi va cere, şi nici nu voi îndemna la aşa ceva.

Tot astfel nu voi incredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede.

Îmi voi petrece viaţa şi îmi voi îndeplini meştesugul în nevinovăţie şi curăţenie.

Nu voi practica operaţia scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsând-o în seama celor ce se ocupa cu aceasta.

În orice casă voi intra, o voi face spre folosul bolnavilor, păzindu-mă de orice faptă rea şi stricătoare comisa cu buna ştiinţă, mai ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor, liberi sau sclavi.

Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce-mi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea imprejurări, pastrarea tainei este o datorie. Dacă voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să ma bucur pe deplin de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi, iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă.

Invingatorul s Invinsul

INVINGATORUL este intotdeauna o parte a raspunsului,

invinsul este intotdeauna o parte a intrebarii.

INVINGATORUL are intotdeauna un plan,

invinsul are intotdeauna o scuza.

INVINGATORUL spune intotdeauna:" te voi ajuta!"

invinsul spune intotdeauna:" nu este treaba mea!"

INVINGATORUL vede un raspuns pentru fiecare problema,

invinsul vede o problema pentru fiecare raspuns.

INVINGATORUL vede un avantaj in fiecare capcana,

invinsul vede mai multe capcane in fiecare avantaj.

INVINGATORUL spune:" poate e dificil dar este posibil!"

invinsul spune :"poate e posibil dar este atat de dificil!"

FII UN INVINGATOR

Invatarea ca premisa a formarii si dezvoltarii personalitatii

In cadrul dezvoltarii psihice si al formarii personalitatii adulte, invatarea ocupa un loc central, datorita faptului ca prin invatare individul dobândeste noi comportamente. Incepând cu deprinderile si priceperile si terminând cu cunostintele si operatiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de invatare. A.N. Leontiev definea invatarea ca fiind “procesul dobândirii experientei intelectuale de comportare”, intelegând prin aceasta asimilarea de informatii si, mai mult decât atât, formarea gândirii, a sferei afective, a vointei, deci formarea sistemului de personalitate.

Data fiind importanta invatarii, in desfasurarea ei sunt implicate si celelalte procese si activitati psihice, existând relatii de interdependenta: pe de o parte toate procesele si functiile psihice sunt antrenate in cadrul invatarii, iar pe de alta parte ele insele sunt constituite si structurate prin actul de invatare. Deci, se poate spune ca invatarea antreneaza intreg psihicul si are un rol generativ, formativ si constructiv fata de acesta.

Teorii ale invatarii

O scurta incursiune in istoria diferitelor teorii ale invatarii arata complexitatea acestui proces, care a fost abordat in mod diferit de-a lungul timpului de catre oamenii de stiinta si care nici astazi nu este un subiect lipsit de controverse.

Primele teorii aparute ale invatarii au fost teoriile lui I.P. Pavlov, E. Thorndike si Watson, care cautau explicarea invatarii prin prisma teoriilor asociationiste ale lui H. Spencer si H. Taine. Pavlov definea invatarea intr-un mod simplist, ca pe o substituire de stimuli, realizata intern prin formarea temporara a unor legaturi intre diferiti centri nervosi, si considera drept factori principali ai invatarii intaririle aplicate subiectului, imitatia si curiozitatea lui. Thorndike a formulat “legea efectului”: invatarea este o succesiune de incercari si erori, din care subiectul retine incercarile soldate cu succese si respinge caile ce au dus la esec. Deci, invatarea in conceptia lui Thorndike este o substituire de reactii, având la baza formarea de conexiuni in creier, de unde si numele de “conexionism”. Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, pe baza observatiei comportamentului (behaviorism). Dupa Watson, invatarea era o succesiune de reflexe conditionate.

Aceste teorii asociationiste au fost infirmate de experientele ulterioare, care au dovedit ca, chiar si in cele mai simple forme ale ei, invatarea antreneaza intreaga viata psihica: procesele de cunoastere, afectivitatea, priceperile motorii, vointa.

O alta teorie a invatarii se desprinde din teoria psihogenezei operatiilor intelectuale, datorata lui J. Piaget. Acesta a demonstrat pe baza observatiilor facute asupra intelectului copiilor de diferite vârste, ca actiunile mintale, operatiile mentale se nasc prin interiorizarea actiunilor reale. “Epistemologia genetica” fondata de Piaget a influentat in mod pozitiv psihologia contemporana si studiile asupra invatamântului.

Teoria genetic-cognitiva a lui J. Bruner a fost fondata pe baza operei lui Piaget. El prezinta posibilitatea cunoasterii lumii astfel:

1. Modalitatea activa, realizata prin manipularea libera a obiectelor si exersare (indispensabile in formarea priceperilor si deprinderilor, dar si in achizitionarea primelor cunostinte). Aceasta modalitate este caracteristica primilor ani ai vietii.

2. Modalitatea iconica se bazeaza pe imagini mai ales vizuale fara manipulare efectiva (caracteristica vârstei intre 5 si 7 ani).

3. Modalitatea simbolica, atunci când simbolurile (cuvintele sau alte semne conventionale) inlocuiesc imaginile, permitând aparitia conceptelor, a notiunilor.

In cadrul invatarii, se remarca preponderenta succesiva a proceselor psihice: primei modalitati de cunoastere ii corespunde cunoasterea data de senzatii si perceptii, celei de-a doua modalitati ii corespunde cunoasterea data de reprezentari si imaginatie, apoi, intr-o ultima faza, este implicat procesul superior al gândirii, al abstractizarii.

Teoria lui Bruner evidentiaza atât aspectele pozitive cât si cele negative ale invatarii scolare: pe de o parte, scoaterea invatamântului din contextul “actiunii imediate” si transformarea invatarii intr-o activitate independenta, cu un scop bine determinat, faciliteaza distingerea esentialului de neesential si elaborarea de idei complexe. Dezavantajul ar fi riscul aparitiei formalismului si ruperii de realitate. De aceea, se pune accentul pe o invatare cu scop formativ a elevului.

Tipuri de invatare

O prima clasificare a invatarii ar putea fi: invatarea spontana sau sociala (care se refera la invatarea neorganizata si instinctiva, care are loc in familie si apoi in societate) si invatarea sistematica (organizata, realizata in cadrul scolii). In ce priveste dezvoltarea intelectuala, invatarea sistematica este eficienta intr-un grad mai mare decât invatarea spontana, dar cu toate acestea ea nu dezvolta latura afectiva (planul motivatiei, al valorilor, al sentimentelor) a personalitatii, care e mai degraba formata in cadrul invatarii sociale.

Invatarea sistematica se canalizeaza in doua directii:

1. In formarea de priceperi si deprinderi motorii (invatarea scrisului, a desenului tehnic, a sporturilor): invatarea senzorio-motorie.

2. In insusirea de cunostinte si formarea de capacitati intelectuale (memorarea unor legi, formule, rezolvarea de probleme): invatarea cognitiva.

Invatarea scolara este, in cea mai mare si semnificativa parte, o invatare cognitiva, caci scopul final urmarit este constituirea unui sistem cognitiv al elevului si a unor structuri operationale specifice obiectelor studiate in scoala.

O alta clasificare a tipurilor de invatare este cea propusa de R. Gagné in “Conditiile invatarii”. El construieste o ierarhie din opt tipuri de invatare, din ce in ce mai complexe, astfel incât o invatare mai complexa presupune realizarea prealabila a celorlalte moduri de invatare mai simple:

1. Invatarea de semnale (cazul sugarului care incepe sa-si recunoasca mama dupa imaginea ei vizuala si nu doar dupa voce.

2. Invatarea stimul-raspuns (când la un anumit stimul, o miscare poate fi inlocuita cu alta).

3. Inlantuirea de miscari (mersul pe bicicleta, inotul).

4. Asociatiile verbale foarte complexe sunt cele implicate in vorbire.

5. Invatarea prin discriminare (când facem distinctii fine).

6. Invatarea conceptelor concrete pentru a utiliza cuvintele.

7. Invatarea regulilor, a legilor, a formulelor matematice.

8. Rezolvarea de probleme constituie tipul de invatare cel mai complicat; trebuie sa combinam regulile pentru a solutiona situatii, probleme noi.

In cadrul predarii, atunci când intâmpinam dificultati specifice unui anume nivel trebuie sa ne asiguram de insusirea cunostintelor treptelor anterioare. Din teoria lui Gagné decurge necesitatea unei analize minutioase a conceptelor si operatiilor implicate in intelegerea unei teme, cât si preocuparea de a dezvolta capacitatea elevilor de rezolvare a unor variate probleme – treapta superioara a invatarii.

Invatarea in corelatie cu celelalte procese si activitati psihice In mod esential, invatarea inseamna insusirea de noi cunostinte, priceperi si formarea de noi capacitati intelectuale. Pe ea se bazeaza intreaga dezvoltare a personalitatii.

Procesele si activitatile psihice interactioneaza si interfereaza simultan, dar putem considera ca, intr-o anume faza a actului de invatare, un anume proces psihic este preponderent. In procesul invatarii se pot distinge doua etape: in prima se urmareste rezolvarea unei probleme – acum rolul principal il are gândirea, organizând perceptia, atentia, memoria si imaginatia – iar in a doua etapa se realizeaza fixarea, consolidarea solutiei si pe primul loc se situeaza memorarea inteligenta. Tot timpul este insa necesara sustinerea energetica a invatarii, sustinere realizata de motivatie, vointa, afectivitate si, la fel de necesara, este comunicarea dintre profesor si elev, care implica limbajul.

a. Atentia

Atentia este o conditie sine-qua-non a actului de invatare, care ii sporeste eficienta si il faciliteaza. Prin definitie, ea consta in orientarea si concentrarea activitatii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea asigura o buna receptare senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere mai profunda, o memorare mai durabila, selectarea priceperilor si deprinderilor adecvate. Dimpotriva, lipsa atentiei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori in reactiile de raspuns, la confuzie in descifrarea sensurilor, care toate “saboteaza” desfasurarea invatarii.

Atentia poate avea forme mai simple sau mai complexe: atentia involuntara (orientarea se face de la sine, fara efort), voluntara (cu efort volitiv), postvoluntara (când o activitate care a necesitat efort devine placuta si ne atrage in mod spontan). Factorii care favorizeaza concentrarea involuntara a atentiei sunt deosebit de importanti vazuti din prisma activitatii de predare, deoarece profesorul trebuie sa cunoasca acesti factori ca modalitati de captare a atentiei elevilor. Factorii externi sunt: noutatea obiectelor, fenomenelor, situatiilor, intensitatea stimulilor, contrastul, miscarea, schimbarea stimulilor. Dintre factorii interni, cel mai important este interesul, subordonat motivatiei. Cultivarea intereselor elevilor este una dintre sarcinile principale ale scolii, ele influentând profund si multilateral viata psihica.

b. Perceptia

Perceptia se defineste ca fiind cunoasterea obiectelor si fenomenelor in integritatea lor si in momentul când ele actioneaza asupra organelor senzoriale. Perceptia cuprinde numeroase senzatii, fara a se reduce insa la o suma a acestora, intrucât in perceptia si identificarea, recunoasterea obiectului intervin atât reprezentarile anterioare, cât si gândirea, memoria. In perceptie sunt implicate atitudini: o atitudine motorie (pozitia adoptata atunci când percepem ceva), dar si o stare de pregatire intelectuala, si o atitudine efectiva, motivatia, interesele. Aceasta multitudine de factori trebuie luata in considerare in procesul de predare – invatare.

c. Memoria

Este functia psihica fundamentala care face posibila fixarea, conservarea, recunoasterea si reproducerea fenomenelor psihice. Exista o memorie de tip imaginativ, asigurând pastrarea si reproducerea reprezentarilor, una verbal-logica referitoare la idei, o memorie afectiva (creând posibilitatea retrairii unor emotii) si o memorie motorie (facând posibila formarea de priceperi si deprinderi). Dupa durata memorarii, memoria poate fi de foarte scurta durata (0.25 – 0.50 dintr-o secunda), de scurta durata (memoria de lucru) sau de lunga durata, care este cea mai importanta, intrucât ea poate pastra impresiile ani de zile chiar. Memoria de lunga durata se imparte in memoria episodica – inregistrând toate evenimentele cotidiene si memoria semantica, in care sunt structurate logic toate cunostintele acumulate mai mult sau mai putin sistematic.

Gândirea este facilitata numai daca se afla in relatie cu o memorie semantica, logic organizata, iar scoala trebuie sa aiba in vedere, in centrul preocuparilor, cultivarea gândirii si nu simpla inregistrare de cunostinte.

Pentru o invatare eficienta, respectiv o memorare facila si temeinica, sunt importanti urmatorii factori: motivatia subiectului, scopul memorarii (o motivatie intrinseca, un interes personal vor creste eficienta invatarii); cunoasterea efectelor (elevul trebuie sa afle de ce anume a luat o nota proasta); intelegerea materialului de invatat (esentiala mai ales pentru o invatare durabila, caci daca nu intelegem, uitarea intervine foarte repede); vointa, intentia de a tine minte. Intelegerea se dovedeste a fi mai importanta decât intentia de a tine minte. Memorarea inteligenta, dar involuntara este mai eficienta decât memorarea mecanica si voluntara. Un alt factor al conservarii cunostintelor il constituie repetarea lor: “repetitia este mama invataturii”, insa aceasta repetare trebuie sa fie dinamica, sa aprofundeze si sa stabileasca noi legaturi, noi sensuri in materialul de invatat.

Ca o concluzie practica, se poate concepe modul optim de organizare a invatarii unui text amplu si dificil astfel: 1) familiarizarea cu textul; 2) aprofundarea ideilor (se fragmenteaza textul dupa ideile principale si se urmareste intelegerea lor); 3) reluarea fiecarui fragment in vederea unei memorari analitice; 4) fixarea in ansamblu a materialului; 5) recapitularea schemelor realizate.

d. Motivatia

Motivele fundamentale pentru procesul educativ sunt atasamentul copilului fata de mama sa, apoi, la un pol opus, tendintele agresive, si cel mai important, tendinta de afirmare, motivatia de realizare, care se manifesta in incercarea de a-ti realiza aptitudinile si in dorinta de a obtine un succes. Aspiratiile, ambitia, motivatia de realizare contribuie la sporirea eficientei muncii, a invatarii si chiar la solutionarea unor probleme. Un nivel de aspiratie adecvat depinde de o justa apreciere a propriei posibilitati, caci supraestimarea te condamna la o viata de esecuri, iar subestimarea te face sa ratezi teluri realizabile.

Motivatia scolara constituie ansamblul de motive care il determina pe elev sa vina la scoala si sa invete. Ea se imparte in: motivatia extrinseca (dorinta de afirmare, tendintele normative, teama de consecinte, ambitia) si motivatia intrinseca (curiozitatea, dorinta de a afla cât mai mult). Motivatia intrinseca este fundamentul formarii competentelor gândirii logico-matematice si a utilizarii strategiilor de rationament operational-formal, dar pentru obtinerea succesului nu este suficient acest lucru, mai trebuie si ca elevul sa aiba motivatia care sa-l determine sa utilizeze competentele dobândite. Motivatia intrinseca este mai importanta si mai eficienta in invatare decât cea extrinseca, dar la vârste mici, acest raport se inverseaza.

Analizând relatia dintre performanta si motivatia extrinseca, se constata o crestere a performantei proportionala cu intensificarea motivatiei numai pâna la un punct, dupa care intervine o stagnare si chiar un regres. Acest punct a fost denumit “optimum motivational”, si are o importanta deosebita intrucât motivatia optima scurteaza timpul invatarii si poate fi o garantie a succesului. Optimumul motivational nu se mai aplica in cazul motivatiei intrinseci, pentru ca aici va exista in mod constant o relatie de directa proportionalitate intre motivatie si progres.

Data find aceasta complexitate si importanta a motivatiilor, in procesul de învatare-predare este nevoie cunoasterea profunda a elevilor, de practicarea unui învatamânt diferentiat, adaptat nevoilor individuale de cunoastere, adaptat specificului motivational individual.

Concluzie

Invatarea este deci activitatea psihica prin care se dobândesc si se sedimenteaza noi cunostinte si comportamente, prin care se formeaza si se dezvolta sistemul de personalitate al individului uman. In cadrul acestui proces de invatare, sunt integrate celelalte functii si procese psihice (perceptia, atentia, memoria, gândirea, motivatia, afectivitatea), care interactioneaza pentru o configurare optima a cadrului pentru invatare, pentru o mai mare eficienta.

Imaginatia si Creativitatea

1. Caracterizare

Multa vreme imaginatia a fost definita ca un proces de combinare a imaginatiilor, ceea ce se potriveste numai imaginatiei artistice. Dar procesul creator in stiinta comporta mai multe sinteze in domeniul ideilor, al abstractiunelor. De imaginatie da dovada si coregraful, ea putandu-se observa chiar in comportamentul unor sportivi. Incat azi putem defini imaginatia ca fiind acel proces psihic al carui rezultat il constituie obtinerea unor reacti, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor.

Deci nu vorbim de imaginatie doar in pictura sau poezie, ci si inmatamatici sau balet. Chiar si in domeniul afectiv poetii pot aduce un sunet nou. Originalitatea unui poet, sa zicem Marin Sorescu, nu consta numai in metaforele sale, ci si in modul de a trai diferite situatii si evenimente. Intr-un fel au trait iubirea poetii romantici si altfel o simte un poet comtemporan. Ei insufla anumite atitudini care uneori devin o moda.

Dar chiar si in domeniul activitatii organizatorice am putea descifra interventia imaginatie: initiativa constituie o noutate pe planul actiunii. Marii generali au imaginat ingenioase planuri de lupta, cu careb au castigat victorii rasunatoare.

Desi dezvoltarea imaginatiei la un inalt nivel e caracteristica omului, germenii ei pot fi descoperiti si in conduita unor animale suprioare. Iataun exemplu, povestit de un scriitor. Avea un caine de rasa, foarte rasfatat, caruia ii placea sa doarma intrun fotoliu foarte comfortabil. Intr-o zi, venind din alta parte, catelul constata ca stapanul sau sta asezat tocmai in fotoliul sau preferat. Dupa ce se invarte de cateva ori nemultumit, se indreapta spre usa de iesire afara si scanceste pentru a I se da drumul. Scriitorul se scoala si se duce sa o deschida, dar, in acel moment, cainele se repede triumfator si se aseaza la locul sau preferat. Desigur, acest truc a fost rodul imaginatiei sale, n-avea cum sa fi fost invatat.

Creativitatea este o capacitate mai complexa. Ea face posibila crearea de produse reale sau pur mintale, constitund un progres in planul social. Componenta principala a creativitatii o constituie imaginatia, dar creatia de valoare reala mai presupune si o motivatie, dorinta de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Si cum noutatea, azi, nu se obtine cu usurinta, o alta componenta este vointa, perseverenta in a face numeroase incercari si verificari.

Imaginatia, deci si creativitatea, presupun tei insusiri:

a) Fluidate – posibilitatea de a ne imagina in scurt timp un mare numar de imagini, idei, situatii etc. ; sunt oameni care ne surprind prin ceea ce numim in mod obisnuit ca fiind „bogatia” de idei, viziuni, unele complect nastrusnice, dar care noua nu ne-ar putea trece prin minte;

b) Plasticitate consta in usurinta de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, cand un procedeu se dovedeste inoperant ; sunt persoane „rigide” care greu renumta la o metoda, desi se vadeste ineficienta ;

c) Originalitatea este expresia noutatii, a inovatiei, ea se poate constata, cand vrem sa testam posibilitatiile cuiva, prin raritatea statistica a unui raspuns, a unei idei. Neindoelnic, ne gandim la raritatea a ceva util, altfel ar trebui sa apreciem favorabil bolnavii mintal care au tot felul de idei bizare, absurde.

Fiecare dintre aceste trei insusiri are insemnatatea ei ; caracteristica principala ramane originalitatea, ea garantand valoarea rezultatului muncii creatoare.

2. Rolul si factorii creativitatii

Despre importanta creativitatii nu e nevoie sa spunem multe: toate progresele stiintei, tehnicii si artei sunt rezultate ale spiritelor creatoare. Desigur exista mai multe trepte de creativitate; C.W. Taylor descrie cinci „planuri” ale creativitatii.

a) Creativitatea expresiva se manifesta liber si spontan in desenele sau constructiile copiilor mici. Nu se pune problema, la acest nivel, de utilizare sauoriginalitate. Este insa un mijloc excelent de a cultiva aptitudinele creatoare ce se vor manifesta ulterior.

b) Planul productiv este planul crearii de obiecte, specific muncilor obisnuite. Un olar sau o tesatoare de covoare produc obiecte a caror forma se realizeaza conform unei traditii, unei tehnici consacrate, aportul personal fiind redus. Este planul la nivelul caruia accede orice om muncitor.

c) Planul inventiv este accesibil unei minoritati foarte importante. E vorba de inventatori, acele persoane ce reusesc sa aduca ameliorari partiale unei unelte, unui aparat, unei teorii contraversate. Intr-o tara mare, cum este Japonia, se inregistreaza anual peste 100.000 de brevete de inventii, ceea ce asigura un progres vizibil al productiei.

d) Creativitatea inovatoare o gasim la oamenii caracterizati ca fiind „talente”. Ei realizeaza opere a caror originalitate este remarcata cel putin pe plan national.

e) Creativitatea emergenta este caracteristica geniului, a omului care aduce schimbari radicale, revolutionare, Intr-un domeniu si a carui personalitate se impune de-a lungul mai multor generatii.

In afara de aceste aspecte, daca nu creativitatea, cel putin imaginatia este necesara fiecarui dintre noi in conditiile vietii obisnuite. O echipade psihologi de la Universitatea Harvard a studiat caracteristicile psihice ale unor muncitori instabili, cei care creaza fluctuatia fortei de munca, aspect stanjenitor pentru managerii intrprinderilor. Sunt acele persoane care azi se angajeaza intr-o fabrica, dar dupa o luna-doua, pleaca in alta parte, dar nici aici nu stau mult s.a.m.d. Examenarea a aratat ca majoritatea lor erau lipsiti de imaginatie, in sensul de a nu fi capabili sa-si imagineze cum de ceilalti vad lucrurile altfel, au alte opinii alte valori. Numim aptitudinea de a te identifica cu o persoana si a vedea lumea cu ochii ei, cu mentalitatea ei – empatie. Empatia presupune putina imaginatie care insa lipsea muncitorilor amintiti mai sus si de aceea ei aveau numeroase neintelegeri, ducand fie la parasirea institutiei, fie la demiterea lor. Absenta capacitatii empatice ar explica, dupa aceiasi cercetori, si mai multe din divorturi, unii dintre cei casatoriti nefiind capabili de empatie, deci sa-si imagineze alte dorinte, alte interese decat cele personale, ceea ce devine usor sursa de conflict. Iata ca, macar sub aceasta forma, imaginatia este o insusire valoroasa, imprtanta pentro o convetuire armonioasa.

In ce priveste factorii creativitatii, se poate vorbi, mai intai, de aptitudini pentru creatie. Exista anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoastem, care favorizeaza imaginatia, ele creand predispozitii de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Totusi e nevoie de interventia mediului, a experientei pentru ca ele sa dea nastere la ceea ce numim talent. Sunt unii ce exagereaza chiar rolul muncii in creatie. De exemplu, Thomas Edison, cunoscutul inventator, sustinea ca geniul este 99% transpiratie si 1% inspiratie. Acest punct de vedere se justifica prin specificul domeniului sau, inventiile de ordin tehnic, deoarece a trebuit sa incerce peste 3.000 de substante pana sa ajunga la cea mai rezistenta la tensiunea din becul elecric (atunci a fost gasit filamentul de carbune). Dar teza lui Edison nu se aplica in cazul lui Mozart, capabil sa scrie o sonata in cateva zile. De munca este nevoie, dar nu chiar in proportia preconizata de renumitul inventator.

Fara indoiala, un al doilea factor care trebuie amintit il constituie experinta, cunostiintele acumulate. Importanta nu este doar cantitatea, bogatia experientei, ci si varietatea ei. Multe descoperiri intr-un domeniu au fost sugerate de solutiile gasite in alta diciplina. Nu intamplator se insista in pedagogie asupra valorii culturii generale.

Se disting doua feluri de experiente: a) o experienta drecta, acumulata prin contactul direct cu fenomenele sau prin discutii personale cu specialistii si b)o experienta indirecta, obtinuta prin lectura de carti ori audierea de expuneri. Prima forma are un mai puternic ecou psihic, ceea ce nu inseamna ca ar fi de neglijat cartile,care ne pun in contact cu mari spirite ce stralucesc de-a lungul multor secole.

Pot fi considerate ca factori interni ai dezvoltarii creativitatii, motivatia si vointa, amintite cand ne-am referit la structura ei. Crestera dorintei, a interesului pentu creatie, ca si a fortei de a birui obstacole are, evident, un rol notabil in sustinerea activitatii creatoare.

In ce priveste rolul inteligentei, situatia e mai putin clara, desi e evident ca in domeniul stiintei prezenta este de netagaduit. In conformitate cu experientele efectuate, relatia dintre inteligenta si creativitate e complexa. S-au aplicat, la un mare numar de subiecti, teste de inteligenta si creativitate. S-au obtinut corelatii semnificative, dar destul de modeste. Analiza rezultatelor a aratat ca printre subiectii cu note ridicate la inteligenta sunt unii avand cote slabe la creativitate. In schimb, cei cu perforemante ridicate de creativitate aveau la inteligenta cote cel putin mijlocii, de unde concluzia necesitatii sale pentru o creativitate superioara. Totodata reiese ca in anumite tipuri de inteligenta (gandirea critica) nu e implicat si spiritul creativ.

In ultima analiza, societatea are o influienta deosebit de importanta pentru inflorirea spiritiului creativ intr-un domeniu sau altul. In primul rand, intervin cerintele sociale. Stralucita epoca a Renasterii italiene, in domeniul picturii si sculpturii, se explica prin imbogatirea negustorilor, atagand dupa sine cerinta construirii de palate impodobite cu picturi si sculpturi, care a stimulat talentele existand totdeauna intr-un popor; s-au creat scoli iluste permitand ridicare acestor arte pe cele mai inalte culmi. In secolul nostru, dimpotriva, interesele societatii s-au indreptat spre progresul tehnicii, aceasta cunoscand o dezvoltare fara precedent.

Un alt factor determinat in stimulare creativiatii il constituie gradul de dezvoltare a stiintei, tehnicii, artei. De pilda, forta aburului era cunoscutaa inca din antichitate.Existau jucarii ce se miscau datorita presiunii aburului. Apoi zeul Baai Moroen, divinizat in orientul mijlociu, era infetisat printr-o uriasa statuie de bronz. In zilele de sarbatoare se facea un foc mare la baza acestei statui care incepea sa miste din maini si sa scoata un sunet inspaimantator. Preotii stiau ca focul incalzea puternic un recipient cu apa, si aburii apasau pe niste clapete actionind mainele. Dar totul era un secret pazit cu strasnicie. In ce priveste productia materiala, ea era efectuata de sclavi si nu exista nici o preucupare de a le inlesni munca. La inceputul secolului 18-lea, dezvoltindu-se manufactura, a aparut si diviziunea muncii. Prin simplificarea operatiilor efectuate de un muncitor s-a putut contura ideea folosirii fortei aburului pentru miscarea unor mecanisme, executind miscari simple rectilinii ori circulare. De asemenea, Einstein n-ar fi putut formula teoria sa asupra relativitatii daca, in prealabil alti savanti n-ar fi efectuat o serie de experiente al caror rezultat nu se putea explica prin legile mecanice cunoscute atunci.

Exista o puternica influenta directa exercisata de precedetori, de profesori: Socrate l-a influentat pe Platon, Hayden l-a influentat pe Beethoven. Chiar daca ulterior elevul se indeparteaza de modelele initiale, acestea au un rol deosebit in formarea tineretului.

Societatea poate avea si functia de frana in dezvoltarea cunoasterii. Sa ne amintim de persecutiile Inchizitiei si Italia sau de intoleranta stalinista,, impiedicind progresul stiintelor sociale si biologice.

3. Dezvoltarea creativitatii

Multa vreme creati a fost considerata apanjul exclusiv al unei minoritati restrinse. Distingand insa mai multe trepte calitative in cereativitate si observind cum si efooturile de gandire obisnuita implica ceva nou, cel putin pentru persoana aflata intr-un impas, satazi nu se mai face o separare neta intre omul obisnuit sicreator. Orice om normal poate realza o imbunatatire in munca sa, o mica inovatie sau inventie. Ca dovada ca, in multe tai, numarul inventatorilor cu brevet e de ordinul zecilor si chiar al sutelor de mii. Pentru a se ajunge la o astfel de performanta, e nevoie de preocupare speciala, de conditii favorabile devvoltarii imaginatiei. Si, intr-adevar, asistam astazi la deschiderea unor ,,cursurii de creativitate’’ si chiar ,, scoli de inventica’’. Ce se poate face deci pentru stimularea creativitatii? Mai intai, trebuie sa fim constienti, si sa combatem anumite piedici in calea manifestarii imaginatiei, creativitatii. Asemenea obstacole exterioare sau interente individului sunt denumite, de obicei, blocaje.

a)Blocajele creativitatii

1)Mai intai, sunt amintite blocajele culturare. Conformistul este unul din ele: dorinta oamenilor ca toti cetatenii sa gindesca si sa se poarte la fel. Cei cu idei sau comportari neobisnuite sunt priviti cu suspiciune si chiar cu dezaprobare, ceea ce constituie o descurajare pentru asemenea persoane. Apoi, exista in general o neincredere in fantezie si o pretuire exagerata a ratiunii logice, a rationamentelor. Dar, vom vedea cind se va studia gindirea, ca deductiile riguroase nu parmit un progres real decat daca fundamenteza rezultatele unor constructii sau ale unor operatii imaginare. Nici matematica nu poate progresa fara fantezie. Aceasta atitudine sceptica, observata atit la oameni simpli, cat si la cei cultivati, si-ar putea avea originea in existenta unor indivizi cu imaginatie bogata, dar comozi, lenesi, care nici nu-si fac cum trebuie obligatiile serviciului, daramite sa creeze opere de valoare. Cel mult, ei pot distra un grup, la o petrcere.

2) Blocaje metodologice sunt acelea ce rezulta din procedeele de gindire. Asa e cazul rigiditatii algoritmilor anteriori. Se numeste algoritm o succesiune determinata de operatii permitind rezolvarea unei anumite categorii de probleme. Noi sintem obisnuiti sa aplicam intr-o situatie un anume algoritm si, desi nu pare a se potrivi, staruim in a-l aplica, in loc sa icercam altceva. De asemenea, se observa cazuri de fixitate functionala: folosim obiecte si uneltele potrivit functiei lor obuisnuitesi nu ne vine in minte sa le utilizam altfel. Sa dam un exemplu simplu: in timpul razboiului, o grupa de soldati cartiruita intr-o casa parasita dintr-o localitate evacuata de inamic. Acolo ramasera mai multe scaune, dar nu exista nici o masa. Mai multe zile soldatii s-au chinuit sa manince pe brate, pana cand unuia i-a venit ideea sa scoata usa din balamale si, punind-o pe patru scaune, au avut o masa foarte comoda. Aceasta idee a venit foarte tirziu, intrucat pentru noi toti functia usii este de a inchide o incapere si nu de a servi drept o scandura pentru masa. Tot in aceasta categorie de blocaje gasim si critica prematura, evidentiata de Al. Obsborn, unul din promotorii cultivarii creativitatii. Atunci cand ne gandim la solutionarea unei probleme complexe, spune el, sunt momente cand ne vin in monte tot felul de idei. Daca, indata ce apare o sugestie, ne apucam sa discutam ritic valoarea ei, acest act blocheza venirea altor idei in constiinta. Si cum prima sugestie de obicei nu e cea mai buna, ne aflam in impas. Cand imaginatia trece prinr-un moment de efervescenta, sa lasam ideile sa curga – doar sa le notam. Numai dupa acest izvor de inpiratie seaca, sa trecem la examenul analitic al fiecaruia. Osborn a intitulat acest procedeu brainstorming, ceea ce in traducere literara ar fi „furtuna, asaltul creierului” – in limba noastra iol caracterizam ca „asaltul de idei” sau „ evaluarea amanata”. Brainstormingul poate fi utilizatsi in munca individula, dar el e cunoscut mai ales printr-o activitate de grup, despre care vom vorbi imediat.

3) In fine, mai exista si blocaje emotive, intrucat, asa cum se stie, factorii afectivi au o influenta importanta:teama de a nu grsi, de a nu se face de ras, poate impiedica pe cineva sa exprime si sa dezvolte un punct de vedere neobisnuit. De asemenea, graba de a accepta prima idee este gresita, fiindca rareori solutia apare de la inceput. Unii se descurajeaza rapid, dat fiind ca munca de creatie, de inovatie este dificila si solicita eforturi de lunga durata. Si tendinta exagerata de a-i intrece pe altii implica evitarea ideiilor prea deosebite si dauneaza procesul de creatie.

b)Metode pentru stimularea creativitatii

Aspiratia spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care, pe de o parte, sa combata blocajele, iar pe de alta, sa favorizeze asociatia cat mai libera a ideilor, utilizand astfel la maximum resursele inconstientului.

1) Una din cele mai populare este brainstormingul despre care am amintit mai sus, dar utilizat in conditiile unei activitati de grup. Iata cum recurge: presupunem ca intr-o fabrica s-a ivit o problema dificila, si s-a hotarit convocarea grupului de brainstormig; se trimite cate o invitatie membrilor in care se specifica problema, ziua, ora si locul intrunirii; persoanele respective au fost alese, mai demult, urmarindu-se sa faca parte din cele mai diverse profesiuni, deci, pe langa ingineri, vor fi un biolog, un zierist, un istoric, un agronom, un fizician s.a., asigurindu-se in acest fel, din capul jocului, o varietate a punctelor de vedere. Acesti specialisti iau act de problema, dar nu o analizeaza in mod special.In ziua stabilita vin, adunati in jurul unei mese, si dupa o luare de contact, incepe sedinta propriu-zisa, condusa de un mediator. De obicei , pe o tabla mare se scriu de obicei cele patru reguli ale braistormingului: „judecata critica este exclusa” ; „cat mai multe idei” ; „dati frau liber imaginatiei” si ultima: „combinarile si ameliorarile sint binevenite”. Exista si un secretar care stenografiaza tot ceea ce se spune. Unul dintre cei de fata incepe prin a debita tot ce-i trece prin minte in relatia cu problema, fara nici o selectie sau procupare de exacitate. Dupa ce el termina, incepe altul, nu se discuta nimic, urmeza al treilea s.a.m.d. La un moment dat ideile abunda, apoi se raresc si in cca 45-60 de minute inspiratia secatuieste, sedinta se incheie, darmediatorul reaminteste participantiilorca, daca ulterior le mai vine vreo idee, sa o comunice telefonic secretarului. Dupa aceea, se aduna specialistii intreprinderii si parcurgind lista, cauta ideea care sugereza o solutie optima. Metoda da adeseori bune rezultate, altfel n-ar mai fi utulizata cu regularitate in interprinderi si in institute.Comunicarea unor idei intr-un grup are avantajul de a sucita asociatii benefice altuia, poate deschide un nou orizont, dand prilejul persoanei sa formuleze pareri care i-ar fi venit in minte daca ar fi lucrat singur. Experiente riguloase au aratatca, lucrand in grup, se produc mai multe idei, se gesesc mai multe solutii, decat daca membrii grupului ar lucra fiecare separeat. Desigur, nu orice problema poate fi abordata in felul arata, mai ales cele care solicita scrisul si, de asemenea, nu in orice fraza, ci doaratinci cand impasul este bine precizat.

2) Tot o metoda asociativa este si sinectica inovata de W. Gordon. Acesta era convins de valoarea psihanalizei si deci de rolul hotarator al inconstientului. Cum, dupa aceasta doctrina, „sinele” se exprima pri metafore, in centrul atentiei se afla stradania de a gasi metafore cu problema prezentata. Si aici, din grup fac parte 6-8 persoane de diferite profesii. Mai intai se face „srainul familiar” adica se clarifica bine dificultatiile problemei. Apoi se transforma „familiarul in ceva strain”, adica se cauta metafore, comparatii, personificari. De pilda, daca se studiaza inbunatatirea unui carburator, cineva isi imagineaza ca este „un plaman cand rar si profund, cand superfecial si repede” ; altcineva invoca „balenacare, dupa o inspiratie puternica, nu mai respira multa vreme” etc. Dupa ce se formuleaza circa 20 de analogii-metafore, aceleasi persoane studiaza impreuna cu specialistii solutionarea optima a problemei, sugerata de una sau alta din metafore. Acesta e partea cea mai dificila si dureaza mai multe ore. Exista si alte metode in care nu se recurge la asociatii libere, dar se stimuleazacreativitatea prin grup.

3) Metoda 6-3-5. Este vorba de impartirea unui adunari in grupuri de 6 persoane, in care fiecare propune trei idei intr-un timp maxim 5 minute. Primul grup discuta problema si, pe o fisa, sint trecute trei idei, fiecare fiind capul unei coloanece se va completa de catre celelalte grupuri. Dupa 5 minute, fisa este trecuta unui alt grup care adauga alte trei idei in coloane, sub celelalte s.a.m.d. pana ce fiecare fisa trece pe la toate grupurile. Conducatorul srange foile, le citeste in fata tuturor si se discuta pentru a se hotari care din propuneri sa fie insusita.

4) Pshilips 6-6. Este tot o metoda menita sa consulte un numar mare de persoane. Aceasta multime segrupeaza in cate 6 persoane, urmand a discuta problema timp de 6 minute. Mai intai, animatorul explica metoda si avantajul ei, apoi expune problema. Se urmareste ca grupurile sa fie cat mai eterogene. Fiecare isi alege un coordonator si se discuta timp de 6 minute. La urma, fiecare grup isi anunta parerea. Urmeza o discutie generala – dupa care se trage concluzia. In felul acesta, intr-un timp scurt, se consulta opinia multora: 4-5 minute organizarea, 6 minute discutia in colectiv, 2 minute raporteaza rezultatul fiecare ; daca sint 10 grupe = 20 minute. Deci avem circa 30 minute. Discutia finala poate dura 30 de minute, deci in circa o ora se pot rezuma parerile a 60 de pesoane. Cand e vorba de o problema complexa, se pot organiza grupuri de 4 membri, avand la dispozitie 15 minute.

5) Discutia panel. Termenul panel inseamna in engleza ,, jurati’’. Si in acest caz e vorba de participarea unor colectivitati mai mari. Discutia propriu-zisa se desfasoara intr-un grup restrans (,,juratii’’), e format din persoane competente in domeniul respectiv. Ceilalti pot fi zeci de persoane- asculta in tacere ceea ce se discuta. Acestia pot interveni prin biletele transmise ,,juratilor’’. Uneori biletelele sunt de hartie colorata: cele albasre contin intrebari, cele albe-sugestii, cele rosii- pareri personale. Mesajele sunt primite din unul din membrii participanti la dezbatere, care introduce in discutie continutul unui biletel atunci cand se iveste un moment prielnic (i se spune ,,injectorul de mesaje’’ ). Discutia e condusa de un ,,animator’’. La urma, persoanele din sala pot interveni si in mod direct, prin viu grai. In incheiere, animatorul face o sinteza si trage concluzii.

Discutiile panel sunt organizate aprope zilnic de posturile de televiziune. Auditorul (zeci de mii de persoane) urmareste discutia acasa si poate interveni prin telefon. Ceea ce lipseste discutiilor televizate sunt sunt sintezele si concluziile animatorului, totul ramane in aer si cetatenii nu stiu ce sa creada! De altfel, nu sunt discutii urmarind creatia, ci numai informatia.

a) Dezvoltarea creativitatii in invatamant

Cata vreme creatia era socotita un privilgiu dobandit ereditar de o minoritate, scoala nu sa ocupat in mod special de acest aspect, desi, e drept, s-au creat ici colo clase speciale pentru supradonati. Decand se arata ca automatele dirijate de calculatoare infaptuiesc toate muncile monotone, stereotipe si deci omului ii revin mai mult sarcini de perfectionare, de innoire, cultivarea gandirii inovatoare a devenit o sarcina importanta a scolilor de masa. Pe langa efortul traditional de educare a gandirii critice, stimularea fanteziei apare si ea ca un obiectiv major. Aceasta implica schimbari importante, atat in mentalitatea profesorilor, cat si in ce priveste metodele de educare si instruire.

In primul rand, trebuie scgimbat climatul, pentru a elimina blocajele culturale si emotive, puternice in scoala din trecut. Se cer relatii distinse, democratice, intre elevi si profesori, ceea ce nu inseamna a cobora statutul social al celor din urma. Apoi, modul de predare trebuie sa solicite pariciparea, initiativa elevilor-e vorba de acele metode active, din pacate prea putin utilizate in scoala romaneasca. In fine, fantezia trebuie si ea apreciata corespunzator, alaturi de temeinicia cunostintelor, de rationamentul riguros si spiritul critic.

Gandirea si limbajul

Adesea in incercarile de a defini fiinta umana se afirma ca este unica fiinta dotata cu gandire si limbaj ( " homo cogitarius", "homo loguens").Cele doua fenomene psihice puse in discutie ( dar nu numai ele, desigur), constituie din timpuri stravechi, emblema omului,fiindui specifice si deosebindu-im astfel,radical,de celelalte vietuitoare.

In cadrul SPU,interactiunea tuturor elementelor sale componente este o conditie obligatorie fara de care activitatea umana, adaptarea la la medii,crearea de valori,etc,nici nu ar fi posibila.Dintre toate aceste elemente ( fenomene psihice ),gandirea si limbajul se afla intr-o stransa legatura,ele evoluand prin interconditionarea pe tot parcursul ontogenezei.Mentionam insa ca desprinderea lor din contextul SPU este in demers artificial ce poate fi realizat numai in scopul unei mai bune analize teoretice a raporturilor dintre ele,in realitate nici un fenomen psihic nefiind izolat de toate celelalte.

Ingemanarea celor doua fenomene reiese mai intai din apartenenta lor la ceea ce numim "intelect" ,acel ansamblu de elemente ala SPU care permit cunoasterea prin detasarea de experienta nemijlocita si se constituie treptat, in ontogeneza,prin interactiunea cu mediul socio-cultural.

Gandirea este procesul psihic cognitiv superior care prin intermediul operatiilor mintale ( analiza,sinteza,comparatia, abstractizarea,generalizarea ),reflecta insusirile esentiale si relatiile dintre obiectele si fenomenele lumii,sub forma notiunilor,propozitiilor ( judecatilor si rationamentelor ) .

Notiunea,fiind elementul de baza al gandiri,rezulta ca limbajul se evidentiaza chiar din definitia acestui complex fenomen psihic,intrucat notiunea este tocmai semnificatia cuvantului ca element constitutiv al limbajuluisi ,deoarece semnificatia cuvantului ca element constitutiv al limbajului si,deoarece semnificatiile,intelesurile,sunt de natura ideala si nu pot exista independent de un purtator material ( cuvantul rostit ,scris,citit ),apare ca evidenta legatura dintre gandire si limbaj.

Limbajul este activitatea individuala de comunicare prin intermediul limbii,ori comunicarea ( transmitera de informatii ) presupune vehicularea unor semnificatii intr-un "emitator" si un "receptor ", ceea ce nu se poate realiza decat priun utilizarea unor "coduri" care sa permita,materializarea acestor " mesaje" ,codurile putand fi semnele ( cuvintele ) diferitelor limbi naturale sau limbajul mimico-gesticular ( specific surdo-mutilor), sau alfabetul Morse,etc.O alta componenta esentiala a unui sistem de comunicare este conexiunea inverasa ce are rolul de a regla emisia mesajelor in functie de efectele produse.

Limbajul fiind "limba in actiune "sau limba preluata ( interiorizata ) si utilizata de fiecare subiect uman (care o gaseste la nastere gata constituita),inseamna ca limbajul preia si latura semantica a limbii.Latura semantica a limbajului nu se suprapune insa integral pe cea a limbii intrucat,pe de o parte, individul nu-si poate insusi toate semnificatiile tuturor cuvintelor existente in lexicul unei limbi,iar pe de alta parte,fiecare individ adauga semnificatiei principale aunui cuvant alte sensuri secundare,strans legate de experienta sa personala.De exemplu,cuvantul "matematica" semnifica "stiinta exacta a numerelor si a relatiilor dintre ele" dar la aceasta semnificatie valabila pentru oricine se asociaza trairi subiective ( predominant afectiv-motivationale ) diferite in cazul unui elev premiant la olimpiada de matematica fata de un elev corigent. Acestea sunt tocmai sensurile personale ale cuvantului respectiv,rezultate din experientele specifice,unice,ale fiecarui elev in legatura cu aceasta disciplina de studiu.

Este necesar a aminti de asemenea,ca gandirea,ca proces logic,realizeaza legaturile intre diferite notiuni,intrucat acestea nu pot exista separat ci in sisteme de notiuni de forma piramidala in care notiunile aflate pe o treapta mai inalta cu un grad mai mare de generalizare si abstractizare.De aceea gandirea lucreaza cu constructii mai complexe,cum sunt judecatile si rationamentele; acestea trebuie sa se materializeze in constructii lingvistice mai complexe decat cuvantul ,cum sunt prropozitiile,frazele.Si asa cum in cadrul limbajului utilizarea vocabularului unei limbi nu se poate face in absenta unor reguli gramaticale,tot asa ,in cadrul gandirii, utilizarea notiunilor un se poate face in afara legilor logice care vizeaza corectitudinea gandiri ,adecvarea ei la realitate.De aceea se vorbeste despre simetria si solidaritatea normelor gramaticale si a celor logice.

Daca avem in vedere evolutia ontogenetica a individului uman,este usor de observat ca gandirea si limbajul sunt intr-o stransa unitate;copilul mic ce are un limbaj slab dezvoltat are o capacitate redusa de gandire( intelegere si solutionare de probleme ); maturizarea psihica a individului presupune unnivel crescand al celor doua fenomene psihice intrucat aceasta maturizare se realizeaza prin invatare,iar invatarea este activitatea complexa ce solicita participarea intregului SPU si inmod special a gandirii si limbajului ( cu toate formele sale: monologat,dialogat si colocvial ,scris si intern ).Aceasta inseamna ca invatarea este in esenta dobandirea capacitatilor operatorii inplan mental,operatiile luand nastere prin interiorizare datorita limbajului ,a actiunilor externe ( dupa cum a demonstrat Jean Piaget ) .

Legatura dintre gandire si limbaj se evidentiaza insa si in situatiile in care diferite perturbarii ce se pot produce in cadrul unuia,influenteaza negativ si pe celelalte; altfel spus,afectarea accidentala a mecanismului complex al gandiri ( intalnite in boli psihice ) se manifesta si prin dificultati ale comunicarii.

Asadar,gandirea se formeaza si se dezvolta prin intermediul limbajului in absenta caruia ramane la un stadiu primitiv ( a se vedea cazurile de copii salbatici sau copiii surzi din nastere.

Operatiile gandirii sunt transformari mintale ale obiectelor si fenomenelor care nu pot fi prelucrate decat prin intermediul limbajului: analiza ( desfacerea intregului in partile componente ) ca si sinteza ( refacerea intregului ) necesita urtilizarea limbajului; comparatia ( relevarea asemanarilor si a deosebirilor dintre obiectele gandirii pe baza unui criteriu ),deasemenea,abstractizarea ( retinerea unor insusiri prin renuntare la altele) si generalizarea (formarea claselor pe obiecte si fenomene ) presupune interventia limbajului ca suport sau instrument pentru vehicularea semnificatiilor corespunzatoare.

Intelegerea ,ca functie a gandirii ce consta in stabilirea de legaturi intre noile informatii si cele vechi,n-ar fi posibila fara sprijinul limbajului.

Rezolvare de probleme ( ca proces de mobilizare a resurselor psiho-nervoase pentru depasirea obstacolului cognitiv ),

este regimul in care functioneaza, de regula, gandirea;aceasta este imposibila in absenta verbalizarii care este prezenta pe tot parcursul sau in punerea problemei ( reformularea datelor), emiterea ipotezelor,intocmirea planului mental,rezolvarea propriu-zisa si eventual, verificarea.

La randul sau limbajul ,ca mijloc al tuturor fenomenelor psihice, deci si al gandirii,ar fi un simplu ambalaj o forma fara continut ,daca nu ar dispune si incarcatura semantica.

Disocierea dinte gandire si limbaj ( care atrage atentia,prin contrast,tocmai asupra ingemanarilor lor ) se manifesta pregnant invatarea ( mai bine zis "memorarea" ) mecanica ce se opreste la nivel formal,pur verbal,fara a patrunde prin intelegere

( deci prin gandire ) in esenta lucrurilor si fenomenelor.

De aceea functiile ( rolurile ) esentiale ale limbajului,la nivelul SPU sunt inseparabile:functia de comunicare se realizeaza in unitate cu cea cognitiva si ambele sunt dependente de cea reglatorie;functia persuasiva ( de convingere ar fi imposibila in absenta rationamentelor; functia dialectica a limbajului este implicata chiar in solutionarea conflictelor problematice ( apartinand gandirii ) s.a.m.d .

La nivelul personalitatii, limbajul,in toate formele sale,este un indicator cert al capacitatii intelectuale;bogatia vocabularului,corectitudinea gramaticala,cursivitatea logice,a flexivitatii si fluentei gandirii.In aclasi timp, dovada intelegerii deci a functionalitatii gandirii) nu se poate face decat prin intermediul verbalizarii,exteriorizarii prin limbaj a ideilor.

In concluzie,unitatea in interactiune ( reciproca ) a gandirii si limbajului poate fi considerata unpunct de pornire cu rol central in intelegerea interdependentei tuturor fenomenelor in cadrul complexului sistem psihic uman si a integrarii acestuia in mediul socio-cultural care il conditioneaza.

Efectele televiziunii asupra mintii umane

O carte de exceptie, aparuta de curand in editia a doua, ne ofera fizicianul si teologul Virgiliu Gheorghe [Vlaescu]:

Efectele televiziunii asupra mintii umane, Ed. Evanghelismos/Fundatia Traditia Romanesca, Bucuresti, 2005, 463 pagini – radiografie sistematica si aproape exhaustiva, intemeiata pe o ampla bibliografie la zi. Cu ingaduinta autorului, reproducem aici introducerea, ca pe o arvuna a lecturii integrale, la care va invitam cat mai degraba.

Vizionarea TV nu este un simplu obicei sau doar un mijloc de informare: ne asezam zilnic cateva ceasuri in fata televizorului, ne relaxam, aflam ce se mai intampla in lume si dupa aceea ne continuam activitatea. Prin caracteristicile si intensitatea experientei, prin periodicitatea cu care intervine inca din primii ani ai vietii, privitul la televizor influenteaza in mod definitoriu viata omului contemporan. Oamenii ajung sa gandeasca, sa se comporte, sa se imbrace dupa cum le sugereaza televiziunea. O mare parte din modul de a fi al acestui om, din ideile, aspiratiile si sentimentele lui se datoreaza miilor de ore petrecute in fata celei pe care Martin Eslin o numeste „masina visarii”.

Televiziunea, televizionarea sau mass-media in general reconstruiesc realitatea, configureaza un nou mediu de existenta si de constiinta pentru omul zilelor noastre, un nou mod de a fi. Ca principale mijloace ale promovarii nihilismului si culturii divertismentului, ele influenteaza in mod decisiv orizontul religios al omului contemporan. Cu siguranta, fara televizor si publicitate lumea nu ar fi aratat asa cum o vedem astazi. In mod cert, nu s-ar fi inaintat atat de mult in directia degradarii valorilor traditionale, a relatiilor personale si comunitare, a vietii de familie, a moralei sociale si individuale.

Aceasta uriasa influenta pe care o are televiziunea in viata omului modern explica volumul semnificativ de informatii pe care cartea de fata il aduce inaintea cititorilor. Au fost tratate atat problemele ridicate de tehnologia audio-video, de obiceiul vizionarii in sine, cat si cele ce vizeaza influenta mesajelor TV asupra modului de viata al oamenilor, asupra credintei acestora. S-a acordat o atentie deosebita mecanismelor care stau la baza efectului puternic al televiziunii, actiunii sale hipnotice, dependentei pe care o creeaza si a celor mai multe din procesele neuropsihologice, educationale si culturale pe care televiziunea le pune in miscare.

Scopul principal al cartii nu este acela de a critica sau stigmatiza televiziunea, ci de a intelege in ce consta efectul acesteia, care este modul cum actioneaza ea asupra creierului si a sufletului uman. Aceasta fidela radiografie a obiceiului vizionarii si a consecintelor sale este necesara atat pentru a putea fi contracarata actiunea televiziunii – cel mai persuasiv mijloc de comunicare din istoria lumii -, cat si pentru a putea fi gasit drumul de intoarcere la viata fireasca a omului fara televizor.

Renuntarea la televiziune nu este un lucru usor de realizat, caci imaginea video si cea publicitara au instalat o adevarata dictatura in spatiul public si privat al societatii moderne, au ajuns sa-l impresoare pe omul modern din toate partile. De aceea efortul eliberarii de tirania mediatica trebuie sa fie corelat si cu o buna cunoastere a fenomenelor, si cu adoptarea unui mod de viata care sa asigure o minima imunitate. Altfel, evadarea din spatiul concentrationar al realitatii mediatice (televiziune, internet), al constiintei globale, va fi imposibila.

Multimea extraordinara a sistemelor de semnificatie implicate in lumea TV – limbaj verbal, expresie vocala, gestica, limbaj al trupului, decor –, viteza de schimbare a cadrelor, efectele tehnice in general, ce bulverseaza atentia telespectatorului, fac ca majoritatea informatiilor transmise prin televiziune sa aiba un impact subliminal, adica sa nu fie complet sau deloc constientizate de telespectator, desi ele patrund in mintea acestuia si sunt depozitate in memorie. Acest efect eminamente subliminal al televiziunii este favorizat de inducerea in mintea telespectatorului, pe parcursul vizionarii, a unui ritm cerebral alfa. Dupa cum demonstreaza neuropsihologii Emery si Peper, intrarea intr-o stare semi-hipnotica atunci cand ochii sunt fixati pe ecran indica nu numai diminuarea cenzorului rational, a judecatii, ci si deschiderea portilor subconstientului si patrunderea necenzurata a mesajelor TV in adancul acestuia. Efectul subliminal al televiziunii explica de ce oamenii nu pot intelege ca prin simpla vizionare poate sa le fie intaurita, intr-o masura definitorie, existenta.

In prima parte a volumului de fata, au fost analizate efectele pe care ecranul TV si vizionarea TV ca obicei cotidian le au asupra dezvoltarii si functionarii creierului uman, independent de natura mesajelor transmise prin televizor. A doua parte aduce in atentie importanta pe care o are oricare mediu de comunicare, in special mediul TV, in modelarea mesajelor ce sunt transmise prin el si in configurarea unei stari mentale specifice comunicarii cu mediul respectiv. Totodata, au fost luate in considerare mesajele ce caracterizeaza continutul programelor TV, natura acestora si consecintele pe termen lung ale educatiei in spiritul culturii TV. Pe langa concluziile din finalul fiecaruir capitol mai important, in a treia parte a acestui volum au fost rezumate efectele pe care televiziunea le are asupra dezvoltarii vietii mentale a copiilor si a vietii de familie. Consideratiile ultimului capitol se refera la mijloacele pe care omul contemporan le are la indemana pentru eliberarea de seductia si tirania televizorului. Concluzia generala a primului volum este aceea ca atat tehnologia video, ecranul TV, cat si mesajele transmise prin televiziune defavorizeaza definitoriu dezvoltarea si functionarea normala a creierului uman.

Pentru a putea intelege acest lucru, in primele subcapitole a fost aratat felul in care mediul, experienta lumii inconjuratoare influenteaza nu numai modul in care gandeste copilul si comportamentul acestuia, dar si dezvoltarea structurala a creierului, modul in care se configureaza retelele neuronale. Plecand de la aceste date si analizand caracteristicile experientei TV, neuropsihologii concluzioneaza ca acei copii care din primii ani de viata au petrecut o parte semnificativa din timpul fiecarei zile in fata micului ecran risca sa aiba un creier diferit dezvoltat fata de cei din generatiile anterioare, care au trait fara televizor. In principal, modificarile sunt proportionale cu timpul dedicat vizionarii, depinzand insa si de alti factori educationali si de mediu.

Aceste afirmatii pot aparea ca exagerate pentru multi dintre cititori, deoarece fenomenul nu poate fi identificat cu usurinta. Pe de o parte, nu se cunoaste faptul ca deficientele de ordin comportamental si cognitiv se asociaza unei nedezvoltari corespunzatoare a retelelor neuronale ce mediaza acele abilitati. Vazandu-si copiii ca nu sunt capabili sa se concentreze cu atentie sau ca nu pot sa-si controleze comportamentul, parintii nu-si dau seama ca insesi retelele neuronale in care sunt procesate aceste abilitati nu s-au dezvoltat normal, din cauza timpului petrecut de-a lungul anilor in fata micului ecran. Pe de alta parte, deficientele incep sa devina vizibile destul de tarziu, abia dupa clasa a III-a, cand procesul de invatare solicita prezenta unor abilitati de ordin superior. In cazul in care copiii nu sunt pusi sa faca nimic, fiind permanent protejati, si cand nu se iau in considerare dificultatile intampinate de acestia in procesul de invatamant, in citit, in scriere, in folosirea limbii, atunci incapacitatile lor mentale vor trece neobservate, putandu-se conserva si extinde in mod necontrolat.

Cercetarile neuropsihologilor demonstreaza ca vizionarea TV altereaza in special capacitatile cognitive ale persoanei umane. Nu numai procesul invatarii este dezavantajat, ci si gandirea logica si analitica, discursivi-tatea, capacitatea de exprimare a ideilor, creativitatea si chiar dezvoltarea inteligentei. Televiziunea afecteaza mai ales cortexul prefrontal, acea parte a creierului care este cel mai bine dezvoltata la om, unde sunt mediate procesele mentale superioare, functiile executive ale cortexului, ce diferentiaza fiinta umana de celelalte vietuitoare.

Vatamarea cortexului prefrontal prin vizionarea TV, prin cultivarea mentalitatilor si atitudinilor nihiliste ale culturii divertismentului are puternice repercusiuni in comportamentul telespectatorilor, in formularea actiunilor, in capacitatea de decizie si in adaptarea la noi situatii de viata. Toate acestea se datoreaza faptului ca in cortexul prefrontal sunt integrate gandurile, cu emotiile si cu motivatia, aici

Dependenţa de pornografie

Încă nu am dat atenţie unui tip de conţinut informaţional despre care s-a spus deseori că generează “dependenţă”, care a fost mereu controversat şi cu siguranţă aşa va rămâne mulţi ani de acum înainte. Într-adevăr, odată cu apariţia pornografiei interactive prin intermediul CD-ROM-ului, discuţiile despre nocivitatea pornografiei se vor încinge din nou, cu siguranţă. În concluziile acestui capitol voi trece în revistă câteva din efectele recunoscute ale pornografiei tradiţionale disponibile prin intermediul revistelor şi al casetelor video, capacitatea lor recunoscută de formare a unei obişnuinţe, şi apoi îmi voi îndrepta atenţia către noile probleme pe care cred că le ridică răspândirea materialelor cu caracter interactive.

Cercetările şi rapoartele asupra efectelor pornografiei au fost îndelung politicizate şi poate fi deosebit de dificil de estimat validitatea şi acurateţea contribuţiilor la acest tip de literatură. Ca şi în discuţiile privind efectele altor tipuri de media, este foarte dificil să separi cauza de efect. Totuşi, un număr de cercetători şi medici raportează atât efecte negative cât şi dovezi de dependenţă, sau, în cuvintele lor, dependenţă în legătură cu utilizarea pornografiei. Într-adevăr, după cum vom vedea, câteva din aceste efecte negative se crede că sunt inevitabil legate de “dependenţa de pornografie”.