Personalitatea elevilor

1.1. Definiţia şi caracteristicile personalităţii

În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.

Se pune întrebarea „Ce este personalitaea?”. În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.

Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană.

În literatura de specialitate şi nu numai, există numeroase definiţii ale personalităţii, fiecare surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.

În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel: “(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană.”

Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturală a individualităţii umane.” (“Dictionar de Sociologie” - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)

Între nenumăratele definiţii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie în lucrarea “Structura şi dezvoltarea personalităţii", încercând cum spune “(...) nu să definim obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte".

“Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic."

Pentru a înţelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această definiţie, aşa cum a făcut-o Allport:

Organizarea dinamică

“Problema centrală a psihologiei este organizarea mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor de idei şi deprinderi, care ghidează în mod dinamic activitatea). Integrarea şi alte procese organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii.(...) Termenul implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivăa.”

Psihofizic

“Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici exclusiv nervoasă. Organizarea sa atrage după sine funcţionarea atât a “spiritului”, cât si a “trupului” într-o unitate inextricabilă.”

Sisteme

“Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătura, un concept , un stil de comportare. Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt "potenţialul nostru de activitate”.

Determină

“Personalitatea este ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când intra în acţiune. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinţe determinate. Ele exercită o influenţă directoare asupra tuturor actelor

adoptative şi expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscută.”

Caracteristic

“Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei şi (...) sunt unice pentru aceasta.”

Comportament şi gândire

“Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă (...). Ele sunt moduri de adaptare şi desfăşurare provocate de situaţia ambientală în care ne aflăm, totdeauna selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră.”

În “Dicţionar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Şchiopu comportamentul şi gândirea "...se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice pe care le exprimă o persoană (faţă de altele) şi care conturează identitatea ei specifică.”

Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud (1856 - 1939), ca o modalitate de a explora conţinutul şi mecanismele vieţii mentale umane. Pregătirea sa l-a făcut să aprecieze importanţa factorilor biologici (natura) şi a experienţei sociale (educaţia) pentru dezvoltarea şi menţinerea personalităţii umane.

Freud credea că există necesităţi umane universale care ajută la ghidarea şi modelarea comportamentului uman. Unul este eros “instictul veţii”, nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi altul este thanatos “instinctul morţii”, baza înclinaţiei agresive.

În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (sinele), supraeul (superego) şi eul (ego).

Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediată.

Supraeul este conştiinţa, id-ul reprezentat în personalitate.

Eul este partea persoanei care este în contact cu realitatea.

Personalitatea e văzută sub aspect dinamic, adică mişcarea ”energiei psihice”, a libido-ului între cele trei instanţe psihice.

Personalitatea umană se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat biologic şi legate de vârsta pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltării psiho-sexuale”.

Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale (suptul, muşcatul).

Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor şi al vezicii urinare.

Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada conştienţizării sexuale iniţiale, sau altfel spus conflictul Oedipal.

Al patrulea stadiu este stadiul latenţiei (5 ani–pubertate) în care este important dezvoltarea fizică şi deprinderile intelectuale.

Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matură.

Freud mai pune accent pe sursele inconştiente şi emoţionale ale dezvoltării copilului care contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor funcţionale ale personalităţii, aspectelor afective ale socializării.

Din numeroasele definiţii ale personalităţii se desprind câteva caracteristici ale acestuia, care evidenţiază faptul că personalitatea este o structură (Perron,R.,1985):

v Globalitatea:

Personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea şi identificarea ei printre celelalte. Însă nu trebuie să uitam că omul este unic prin fiecare persoană. Acest lucru înseamnă că unicitatea individului se conturează într-o personalitate unică însă asemănătoare pe anumite criterii, cu personalităţile altor indivizi.

v coerenţa:

Majoritatea teoriilor admit ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii. Dar când în comportamentul unei persoane apar acte neobişnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemente interdependente.

v permanenţa (stabilitatea) temporală:

Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea sa psihică. Omul are conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi a identităţii personale de-a lungul întregii sale vieţi.

1.1. Trăsătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate.

Trăsătura psihică este acel concept care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De exemplu timiditatea este o trăsătură, fiind în cele mai multe cazuri însoţită de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată etc.

Tipurile sunt formate din mai multe trăsături. ( de exemplu: introvertit, extravertit, ciclotimic etc.)

W. Michel consideră că trăsăturile sunt prototipuri, adică nu descriu decât proprietăţi tipice sau frecvente în anumite situaţii. Deseori oamenii atribuie o trăsătură dacă aceasta apare în câteva situaţii frecvente, chiar dacă nu se poate generaliza şi astfel caracteriza pe om. De exemplu cineva poate fi “catalogat” ca fiind coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie într-o situaţie ieşită din comun, chiar dacă aceasta nu este o constantă a comportamentului său. Aceeaşi trăsătură poate avea în vedere comportamente care se manifestă în situaţii foarte diferite: de exemplu a-ţi fi frică de eşec, de păianjeni sau de vreo boală nu reflectă aceeaşi componentă a personalităţii.

E. Kretschmer luând în considerare parametrii constituţiei fizice, corporale descrie 3 tipuri, iar asocierile dintre trăsăturile fizice şi psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile patologice:

v Tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltate – căruia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către compromisuri,

v Tipul astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate etc.

v Tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată

În opinia lui G. Allport personalitatea este o structură formată din trăsături organizate ierarhic. El spune că la fiecare individ există 2-3 trăsături cardinale care domină şi controlează celelalte trăsături. În ordine ierarhică urmează un grup format din 10-15 trăsături principale, relativ uşor de identificat, şi în sfârşit sute sau chiar mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt foarte greu de identificat.

Noţiunea de factor a fost introdusă în psihologie odată cu cu utilizarea analizei factoriale. De exemplu dacă un elev are rezultate bune la matematică se poate anticipa că va avea rezultate bune şi la fizică, explicaţia fiind existenţa unui factor comun, şi anume, un mod de raţionament tipic. În vârful piramidei factorilor se afla factorul general deseori identificat cu inteligenţa.

Factorii şi trăsăturile de personalitate datorită asemănărilor dintre ele sunt utilizaţi ca sinonomi.

1.2. Teoriile personalităţii

Personalitatea poate fi abordată din perspective şi din direcţii variate. Există numeroase teorii ale personalităţii, dintre care amintim: biologistă, experimentalistă, psihometrică şi socio-culturală şi antropologică.

Orientarea biologistă pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentală a omului, accentuează rolul motivelor biologice şi al experienţei timpurii – pre- şi postnatală – in formarea personalităţii. Dependenţa, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trăsături primare. Există şi contraopinii. De exemplu americanii văd războiul, agresivitatea şi competiţia ca fiind umane prin naştere.Totuşi, există societăţi (Arapeşii din Noua Guinee) în care războiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv şi competitiv virtual inexistent.

Necesitatea abordării experimentaliste a personalităţii a fost formulată de Stanford (1963) astfel: „Studiul personalităţii este studiul modului în care oamenii diferă pe un registru foarte întins în ceea ce au învăţat: fiecare persoană deci este unică.dar toţi au învăţat în concordanţă cu aceleaşi legi generale.” Au fost abordate îndeosebi procesele de învăţare, procesele percepţiei şi procesele de cunoaştere superioare.

Orientarea psihometrică înseamnă studiul trăsătirilor exprimabile sub forma unor liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situaţii. Au fost dezvoltate un număr mare de tehnici şi instrumente de măsură: scale, chestionare etc.

Orientarea socio-culturală şi antropologică se bazează pe ideea că personalitatea poate fi înţeleasă numai luând în considerare şi contextul social în care trăieşte individul, şi numai comparând indivizii aparţinând unor populaţii şi culturi diferite (Mead, Linton). Procesul de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al societăţii, parcurge transformări succesive. Este un proces social continuu de iteracţiune care dă unei fiinţe potenţial sociale posibilitatea să-şi dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o gamă de deprinderi. Esenţa acestui proces este că societatea încearcă să tranforme individul (viitor actor al societăţii) după chipul său, astfel încât să răspundă normelor, valorilor societăţii. Potrivit teoriei rolulilor fiecare dintre noi avem un status social şi jucăm diferite roluri în funcţie de cerinţele, aşteptările societăţii în general.

Nou-născuţii umani care sunt potenţiali personalităţi umane :

- nu posedă limbaj articulat;

- nu au nici un fel de cunoştinţe ştiinţifice sau tehnice;

- nu au atitudini scopuri, idealuri de viaţă;

- simţurile sunt incomplet dezvoltate.

Concluzii: În studiul personalităţii elevilor, cunoaşterea şi apreciera corectă a acestuia din perspectiva procesului indictiv-educativ este necesar identificarea şi analiza temperamentului, adică trăsăturile şi calităţile formale, dinamico–energetice şi a caracterului, adică trăsăturile de conţinut, socio-morale şi axiologice.

2. Temperamentul

2.1. Definiţie

Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă în particularităţi ale activităţii intelectuale şi a afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior: limbaj şi motricitate, în conduită.

Temperamentul, ca subsistem al personalităţii, se referă la o serie de particularităţi şi trăsături înnăscute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane.

Trăsăturile temperamentale sunt foarte uşor de observat şi identificat şi în opinia majorităţii specialiştilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de sistemul nervos şi cel endocrin.

Psihologul roman Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre şi, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivităţii şi reactivităţii motorii specifice unei persoane.

Există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă fiind o preocupare constantă de-a lungul istoriei şi evoluţiei ştiinţei.

2.2. Tipologia lui Hipocrate

Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor Antichităţii, Hipocrate (400 î.e.n.) şi Galenus (150 e.n.).

În concordanţă cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale - aer, pământ,foc şi apă - aceştia au socotit că predominanţa în organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bila neagră şi bila galbenă, determină temperamentul. Pe aceasta bază se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.

Colericul este energic, neliniştit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv şi işi risipeşte energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Oscilează între entuziasm şi decepţie, care tendinţă de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte expresivă,uşor „de citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze.

Sangvinicul se caracterizează prin ritmiciatate şi echilibru. Este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu usurinţă la orice situaţie. Fire activă, schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu usurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane.

Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită poate obţine performanţe deosebite mai ales în muncile de lungă durată şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, greu adaptabilă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale.

Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca felgmaticul,dar îi lipseşte forţa şi vigoarea acestuia, emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă de sine şi a unei neîncrederi în forţeţe proprii. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.

2.3. Tipologia lui Pavlov

Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central şi de raporturile dintre ele:

v Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab;

v Mobilitatea desemneaza usurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;

v Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitaţia.

Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:

1. tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corelat cu temperamentul coleric)

2. tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)

3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic)

4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)

Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ şi nivelul mintal (al gândirii). Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forţă, echilibru, mobilitate, persistenţă, tonus afectiv (stenic si astenic) şi direcţie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capacităţii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalităţii.

Tipurile temperamentale şi tipurile de sistem nervos sunt două noţiuni diferite, nu coincid, deoarece în timp ce aceştia din urmă rămân de-a lungul vieţii neschimbate, temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-cultural.

2.4. Tipologia lui Jung şi Eysenck

Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experienţe clinice, că, în afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati predominant spre lumea externă şi intra în categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor.

Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţini comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili.

Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a lui Jung, amplificând cazuistica probatorie, dar adaugă o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Această exprima stabilitatea sau instabilitatea emoţionalp a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil şi introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

2.5. Tipologia şcolii franco – olandeze:

Heymans-Wiersma-Le Senne

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult mai nuanţată care va fi reluată şi precizată de psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston Berger.

Pentru Le Senne caracterul este ceea ce înţelegem azi prin temperament, adică „ansamblul dispoziţiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea şi „răsunetul” (ecoul). Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale.

Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale persoanelor în faţa diferitelor evenimente. Emotivii au tendinţa de a se tulbura puternic chiar şi pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoţioneaza greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente.

Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane. Persoanele active au o continuă dispoziţie spre acţiune, nu pot sta locului. Cele non-active acţionează parcă impotriva voinţei lor, cu efort si plângându-se continuu.

Răsunetul se referă la ecoul pe care il au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare.

Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, şi anume: pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervosii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

			Formule	Nume	Exemple
Emotivi		Secundari	EAS	Pasionaţi	Napoleon, Tolstoi
	-activi	Principali	EAP	Colerici	Hugo, Danton
		Secundari	EnAS	Sentimentali	Russeau, Kirkegaard
	-nonactivi	Principali	EnAP	Nervosi	Poe, Chopin
Nonemotivi		Secundari	EAS	Flegmatici	Kant, Bergson
	-activi	Principali	nEAP	Sangvinici	Voltaire, A. France
		Secundari	nEnAS	Apatici	Ludovic al XVI-lea
	-nonactivi	Principali	n EnAP	Amorfi	La Fontaine

	Activi	Nonactivi	Secundari	Primari
Emotivi	Mare activitate exterioară, acţiune febrilă, sociabilitate, putere de muncă	Emotivitate în scădere, teamă de acţiune, sublimarea dorinţelor, plictiseală, teamă	Rezervă,exigenţă, ierarhizare a vieţii afective, stăpânit de impresii, ataşament faţă de trecut	Imaginaţie, spontaneitate, dezordine, revoltă, ciclotimi, mobilitate a sentimentelor, nevoie de emoţii
Nonemotivi	Activitate rece, obiectivitate, perseverenţă, curaj, neîncredere faţă de emoţii	Foarte puţină activitate, indiferenţă, lipsă de iniţiativă	Regularitate, fidelitate, impasibilitate, sensul justitiei, respectul principiilor, economie	Usurinţă de adaptare, acomodare, puţin sensibil la pericol
Activi			Talent de organizare, sens social, muncă regulată, perseverenţă	Usurinţă, siguranţă, disponibilitate, prezenţă de spirit, decizii rapide, veselie
Nonactivi			Melancolie, retragere in sine, rezistenţă pasivă, încetineală, indecizie, gust pentru singurătate, sedentaritate	Nu opune rezistenţă, supus momentului, neglijenţă, risipire

Luând în considerare doar emotivitatea şi activitatea putem reduce cele 8 tipuri la jumătate:

1. Emotivii inactivi – adică nervoşii care reacţionează rapid la evenimente, şi sentimentalii, care a reacţionează lent.

2. Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacţii rapide, explozive şi pasionaţii, care au reacţii lente.

3. Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide, şi flegmaticii, cu multă forţă dar lenţi.

4. Neemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deşi cu mai puţină energie sunt bine ancoraţi în prezent, şi pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacţiilor.

Principalele trăsături ale celor opt tipuri

Pasionaţii (EAS) - ambiţioşi care realizează tensiune extremă a întregii personalităţi; activitate concentrată pentru un scop unic; dominatori, apţi pentru a conduce. Stiu să-şi stăpânească şi să utilizeze violenţa. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simţ profund al grandorii, stiu să-şi reducă nevoile organice, merg uneori pana la ascetism.

Valoare dominantă: opera de înfăptuit.

Colericii (EAP) - generoşi, cordiali, plini de vitalitate, şi exuberanţă, optimişti; în general excitabili, adesea fără gust şi măsură. Activitatea lor e intensă, febrilă, şi multiplă. Se interesează de politică, iubesc poporul, cred în progres, sunt revoluţionari. Dotaţi cu aptitudini oratorice, plini de impetuozitate, antrenează oamenii.

Valoare dominantă: actiunea.

Sentimentalii (EnAP) - ambiţioşi ce rămân mereu în stadiul de aspiraţie. Meditativi, introvertiţi, schizotimi. Adesea melancolici şi nemulţumiţi de ei însişi; timizi, vulnerabili, scrupuloşi; îşi alimentează viaţa interioară prin ruminaţia trecutului. Nu stiu prea bine să intre în relaţii cu oamenii, şi cad uşor în mizantropie. Neabili, se resemnează dinainte cu ceea ce puteau totuşi să evite. Individualişti, au un sentiment viu al naturii.

Valoare dominantă: intimitatea.

Nervoşii (EnAS) - cu dispoziţie variabilă vor să epateze şi să atragă atenţia. Indiferenţi la obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseţa realitatea (ajungând de la minciună la ficţiune poetică). Au un gust pronunţat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat şi numai ce le place. Au nevoie de excitaţii pentru a se smulge inactivităţii şi plictiselii. Inconstanţi în afecţiunile lor: repede seduşi, repede consolaţi.

Valoare dominantă: divertismentul.

Flegmaticii (nEAS) - oamenii obişnuinţelor, respectă principiile, punctuali, obiectivi, demni de credinţă, ponderaţi, cu dispoziţie afectivă egală. În general impasibili, răbdători, tenaci, lipsiţi de orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreeaza sistemele abstracte.

Valoarea dominantă: legea.

Sangvinicii (nEAP) - extrovertiţi, pot face observaţii exacte şi dovedesc un remarcabil simţ practic. Le place lumea, unde se comportă politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Ştiu să manevreze oamenii, sunt abili diplomaţi. Liberali si talentaţi în politică, au puţin respect pentru marile sisteme şi pun accent pe experienţă. Probează initiativa şi o mare suplete de spirit. Oportunisti.

Valoare dominantă: succesul social.

Apaticii (nEnAs) - închişi, secretoşi, repliaţi în ei însişi, dar fără viaţă interioară fremătătoare. Sumbri şi taciturni, râd rareori. Sclavi ai obisnuinţelor, conservatori. Tenaci în aversiunile lor, sunt dificil de reconciliat. Cei mai puţin vorbăreţi dintre oameni, le place singurătatea. Deşi indiferenţi la viaţa socială, ei sunt în general cinstiţi, iubesc adevărul, onorabili.

Valoare dominanta: liniştea.

Amorfii (nEnAP) - disponibili, concilianţi, toleranţi prin indiferenţă, dau adesea dovadă de o încapăţânare pasivă tenace. În ansamblu au “caracter bun”. Neglijenţi, leneşi, nepunctuali. Indiferenţi faţă de trecut mai mult decât faţă de viitor. Au adesea aptitudini către muzică (executanţi) şi teatru.

Valoare dominantă: plăcerea.

2.6. Importanţa acestor tipologii de temperament în activitatea didactică

G. Berger a elaborat un chestionar uşor de utilizat pentru a încadra o persoană în cele 8 tipuri temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat şi în cazul elevilor, deoarece pentru educator cunaşterea temperamentului elevilor este importantă. Astfel se poate stabili dacă un copil este emotiv sau nu, este activ sau nu. Dacă un copil este activ el poate fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără iniţiativă. Dacă este emotiv poate avea reacţii emotive foarte puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-emotiv, astfel de manifestări vor fi minime.

Dar nu este de ajuns pentru un educator identificarea acestor caracteristici, ci ei pot şi trebuie să ia măsuri necesare stimulării sau controlării acestora după caz. Copii activi trebuie orientaţi spre activităţi utile şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite, iar cei inactivi au nevoie de o stimulare constantă şi de un program de lucru strict supravegheat.

Le Gall subliniază valoarea muncii în grup pentru cei neemotivi şi inactivi. Pentru alte tipuri, de exemplu pentru sentimentali rolul muncii în echipă este discutabil, deoarece sentimentalul poate avea probleme de integrare în grup, preferând singurătatea.

3. caracterul

3.1. definiţii ale caracterului. Atitudinea.

Termenul de personalitate include într-un sitem unitar atât temperamentul cît şi caracterul omului.

Temperamentul şi caracterul sunt două noţiuni diferite care nu trebuiesc confundate. În timp ce temperamentul se referă la însuşiri ereditare ale individului, caracterul vizează suprastructura morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omuluo. În opinia lui Allport de câte ori vorbim despre caracter emitem o judecată de valoare şi implicăm un standard moral.

Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche şi înseamnă tipar, pecete şi cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viaţă. Caracterul de fapt înseamnă o structură profundă a personalităţii, care se manifestă prin comportament, care pot fi uşor de prevăzut.

Pentru a cunoşte caracterul ciuva trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea fundamentală „De ce”, să ne întrebăm în legătură cu motivele, şi valorile ce fundamentează comportamentul cuiva.

Andrei Cosmovici subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului –una axiologică, orientativ-valorică, alta executivă, voluntară- afirmă: „Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”.

În opinia lui Taylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a tuturor forţelor individului”.

Alte definiţii: „o dispoziţie psihofizică durabilă de a inhiba impulsurile conform unui principiu reglator „(Rohack, A.A.; cf Allport) sau „o voinţă moraliceşte organizată” (Klages, K.).

Caracterul este deci un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj al personalităţii care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini-valori.

Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale.

În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:

v atitudinea faţă de sine însuşi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate, culpabilitate,

v atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate: umanism, patriotism, atitudini politice,

v atitudinea faţă de muncă.

3.2. Testele de personalitate şi rolul lor în activitatea didactică. Impactul şcolii asupra formării personalităţii elevilor

Putem spune că, cu ocazia chestionarelor de personalitate sunt diagnosticate trăsăturile personalităţii, care de fapt exprimă atitudinile pe care persona le are faţă de ea însăşi.

Testele de personalitate sunt diverse şi este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să suprindă toate aspectele personalităţii pe baza căruia să se întocmească profilul psihologic al unei persoane.

În majoritatea testelor de personalitate sunt analizate următorii factori:

v Dominanţa;

v Acceptarea de sine;

v Independenţa;

v Empatia;

v Responsabilitatea;

v Socializarea;

v Autocontrolu;

v Toleranţa;

v Realizarea de sine prin conformism;

v Realizarea de sine prin independenţă.

Adolescenţa este perioada în care încep să se „cristalizeze” principalele trăsături de caracter. Elevii sunt personalităţi în formare. Este greu, sau uneori chiar imposibilţ să ne dăm seama de motivele ce fundamentează atitudinile şi comportamentele lor.

Şcoala poate avea un impact deosebit de puternic asupra formării personalităţii viitorului adult, de exemplu prin rolul pedepselor şi recompenselor şi al aşteptărilor profesorilor sau prin atitudinile profesorului faţă de performanţele elevilor, precum şi interpretarea rezultatelor scăzute în termeni de eşec.

Şcoala, educatorul, nu are numai obligaţia de a transmite cunoştinţe, informaţii ci îi revine un rol important în formarea atitudinilor - elemente principale ale caracterului- elevilor prin metode şi tehnici specifice.

Metodele indirecte acţionează mai ales prin mecanismele învăţării sociale bazate pe imitaţie, pe identificare, pe exemple, pe modelare etc.deci una dintre cele mai importante sarcini formative a şcolii este aceea de a oferi modele, căi de urmat.

Între metodele directe cea mai evidentă este utilizarea pedepselor şi a recompenselor.

4. Unicitatea individului

Am vorbit despre personalitatea omului şi cele două componente majore ale sale: temperamentul şi caracterul. Am încercat să răspundem la întrebările: “Ce este personalitatea?”, “Ce este temperamentul?”, “Ce este caracterul?” şi din ce sunt formate. Am văzut că de-a lungul timpului omenirea a fost preocupată de stabilirea unor tipologii temperamentale şi încadrarea oamenilor într-o categorie sau alta.

Dar nu trebuie uitat că în psihologie, care nu este o ştiinţă pozitivă, exactă, ci ştiinţă a sufletului, nu există alb sau negru. Nu putem spune despre cineva că întruneşte numai trăsăturile temperamentale ale colericului, el îmbină foarte multe trăsături şi domină cele ale colericului. Putem încadra oamenii în tipologii dar nu trebuie să uităm de unicitatea individului, a fiecăruia dintre noi.

Fiecare dintre noi e diferit de celălalt, aparţinând deja prin naştere unuia dintre cele două sexe. Fiecare dintre noi suntem unici capatând o anumită originalitate prin faptul ca ne-am născut într-o anumită zi sau epocă istorică, într-o anumită familie, într-un anumit mediu social şi am parcurs un anumit drum în viaţă.

Individul e unic, însă nu incomparabil cu alţi indivizi ai speciei umane. Natura lăsând trăsături comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lăsat diversitatea din care derivă unicităţi.

G.W.Allport observa că: “Metoda de reproducere sexuală a naturii garantează la modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se naşte."

Teoretic, jumătate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mamă şi jumătate provine de la tată. Deci nu pot exista două fiinte omeneşti la fel sau mai exact cu acelaşi potenţial de dezvoltare (exceptie făcând gemenii monozigoti).

Pentru a înţelege un om trebuie sa observăm ca el este:

v ca toti ceilalti oamenii (după normele universale);

v ca unii oameni (după normele de grup);

v ca nici un alt om (norme idiosincratice).

Fiecare om e la fel cu ceilalţi prin simpla lui apartenenţă la speţa umană, are caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul său (de ex.: vorbeşte o anumită limbă (limba maternă)) şi totuşi este unic, diferit de toţi ceilalţi.

Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizeazăa prin trăsături universale adăugate la nişte trăsături ale grupului său şi apoi adăugate la ceva propriu. Individul împleteşte într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă şi originală.

Este ceea ce Allport accentua: "...Organizarea vietii individuale este, in primul rând, în ultimul rând şi tot timpul, un fapt principal al naturii umane."

Prin drumul parcurs de fiecare om în viaţa sa se distinge de alţii. Fiecare viaţă îşi urmează un destin unic. Indiferent de orice metafizică a destinului, existenţa lui e o certitudine ceea ce arată particularitatea fiecarui individ în parte, acesta urmând o anumită "cale" fără "doar si poate".

În marea varietate umană se întalnesc oameni slabi şi oameni puternici, genii şi idioţi, oameni harnici şi oameni leneşi, înalti şi scunzi, vioi şi apatici, sensibili şi insensibili.

Dar nu vom putea spune niciodată că doi oameni puternici sunt la fel pentru că îî mod sigur unul este puternic în ceva, altul in altceva, unul în alergare, altul în ridicat greutăţi; nu sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizică, altul de matematică; exemplele ar putea continua foarte mult prin diferenţieri tot mai subtile între grupuri şi tipuri de oameni.